Sint de acord cu ce spune Bibliotecarul ca DP ar trebui sa traiasca din pensia oamenilor normali, nu as spune a taranilor, ci a celor cu studii cit ale lui dar fara pozitiile politice lui si cei care in ciuda studiilor nu au putut avea zeci de ani pozitiile profesionale meritate.

Insa despre “analiza” din rap Tismaneanu, nici nu merita discutat, partizanatul politic (fata de optiunile politice actuale si nu simplul anti-comunism) si incompetenta analitica a autorilor nu ajuta nici intelegerea comunismului si nici democratia. Cred ca o pozitie anti-comunista adevarata, vazuta ca o pozitie pro-democratie si anti-totalitarism/autoritarism, fie de pe o pozitie a stingii sau a dreptei, trebuie sa aiba capacitatea de a nuanta functionarea sistemului, evitind sabloanele si analiza exclusiv moralizanta si ideologica. De asemenea interpretarile diferite ar trebui sa isi aiba locul in dezbatere dar sa nu vina doar de la securisti ordinari de genul Merce, ceea ce le face ridicole, tragice pt noi ceilalti si complet inutile pt societate.

S-a intimplat simbata trecuta, intr-o dupa-amiaza care nu anunta nimic spectaculos pentru viata mea. A fost o intilnire pentru care as putea spune ca, mai degraba, n-am fost pregatit.

Eram pe Mihai Bravu, impreuna cu toata familia mea, ne plimbam in singura mea zi libera din saptamina. Mi-a aparut in fata aproape brusc, cu o silueta impunatoare. Era inalt, masiv si purta ochelarii cu care-l vazusem in fotografii. Niciodata n-am fost fata in fata pina atunci. Cum nu mai era lume pe strada, a fost inevitabil, si pentru el, sa ma priveasca. Mi-a aruncat o privire superioara, fara nimic luminos in ea. Poate era chiar o privire dispretuitoare daca, atoatestiutor, si-a dat seama cam cu ce ma ocup. Sotia mea a remarcat socul si, dupa ce a trecut, agale, pe linga noi, cu miinile la spate, m-a intrebat ce s-a intimplat. “Tocmai ne-am intilnit cu Dumnezeu”. Ca sa preintimpin acuza de blasfemie, am adaugat: “Cel care a trecut pe linga noi este Dumitru Popescu-Dumnezeu”.

Da, silueta impunatoare era a fostului stab comunist de rang inalt Dumitru Popescu, poreclit, mai in gluma, mai cu spaima, Dumnezeu. Se spune ca porecla i-ar fi venit de la o sedinta de partid de la Casa Scinteii, o sedinta cu ziaristi din presa centrala, carora le-ar fi spus: “Eu sint tatal vostru, eu sint mama voastra, eu sint Dumnezeul vostru”. Si a vazut ca e bine, si asa i-a ramas numele. Iar ceea ce l-a apropiat in aceasta blasfemica, recunosc, porecla de modelul ei nu a fost bunatatea, ci atotputernicia in Partidul Comunist Roman. Dumitru Popescu a fost aproape atotputernic pe felia lui, aceea de propaganda a PCR. A avut drept de viata si de moarte asupra presei, tipariturilor, culturii. A marit sau a decazut oameni, a mutilat destine, daca a fost cazul, daca asta trebuia sa-i dea impresia de putere absoluta. “Eu sint Dumnezeul vostru” nu este o replica usor de spus. Si nici o replica nevinovata nu e. Comparatia cu divinitatea nu a mai fost folosita in epoca Ceausescu, dupa stiinta mea, decit la o emisiune de televiziune unde realizatoarea (care nu s-a ascuns, dupa Revolutie, dimpotriva!) i-a numit pe Elena si Nicolae Ceausescu, aflati in vizita de lucru, “cei doi demiurgi” . Dar metafora n-a prins, si nu stiu daca Dumnezeu de la propaganda a oprit-o sau nu, de teama concurentei.

Pe linga puterea nemasurata, Dumitru Popescu-Dumnezeu a fost si creator. Iar creatia lui a mutilat creatiile altora. Pentru ca Dumitru Popescu este cel care a inaugurat si a patentat cultul personalitatii lui Ceausescu. In plenul unui Congres PCR, actualul pensionar pe care l-am intilnit pe Mihai Bravu l-a comparat pe bilbiitul incult din Scornicesti cu Pericle, Napoleon si Abraham Lincoln. Apoi a introdus pe teava salvelor mincinoase ce aveau sa dureze pina-n decembrie ’89 o metafora: “Ceausescu ne e baci”. Asadar, Dumnezeu, Popescu-Dumnezeu, am vrut sa zic, i-a facut pe romani o turma de ovine. Daca e ceva cu adevarat nemarginit in alcatuirea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, atunci e vorba despre cinism. Un cinism fara margini a fost motorul carierei sale de sef al propagandei ceausiste. Dumitru Popescu-Dumnezeu a fost pentru Ceausescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler. Nu e o comparatie de dragul comparatiei. Nebunia cultului personalitatii lui Ceausescu a fost declansata de acest monstru cu porniri de atotputernicie. Consecintele acestei desantate propagande le mai simtim si astazi.

Cred ca a venit vremea ca, in acelasi timp cu condamnarea oficiala a comunismului, sa se arate, cu degetul, si cine sint vinovatii pentru tot ce s-a intimplat. Dumitru Popescu-Dumnezeu este unul dintre ei. Unul care ar trebui deranjat din plimbarile senine de intelectual la pensie (caci omul nostru e si autor de carti!) si chemat sa dea socoteala.

Si nu cer sa fie bagat la puscarie, nu cer sa fie batjocorit in piata publica. Cer un singur lucru. Sa traiasca si el cu pensia tatalui meu care a muncit din greu, ca alte milioane de romani onesti, pentru ca Dumitru Popescu sa se creada Dumnezeu. Sa beneficieze si fostul satrap ideologic de indemnizatiile pe care le primesc taranii dupa o viata de chin. Sa vada si acest Dumnezeu fals cum arata ramasitele Iadului creat de el si de tovarasii lui.

Pentru conformitate, dau si adresa articolului din ziarul Cotidianul:
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=4915&art=11722&diraut=29&cHash=b0f3256d4e