Nu a fost nici una nici alta. Sesiunea extraordinară a Parlamentului, convocată la inițiativa opoziției, ne-a oferit doar o interminabilă alocuțiune a lui Emil Boc, într-un registru minimalist și minimalizant. Singura vinovăție pe care și-o „recunoaște” guvernul este de a nu fi comunicat suficient, la care s-a adăugat sacrificarea unui ministru care a scris pe blog. Pentru că Teodor Baconschi nu a fost demis din cauza lipsei sale de performanță, unică în ultimii 20 de ani de diplomație românească, ci pentru „jigniri” aduse protestatarilor. În rest, niciun cuvânt despre nemulțumirile românilor, niciun cuvânt despre modul în care Ministerul de Interne a gestionat protestul din Piața Universității.

Traian Băsescu a apărut în public în a 11-a zi de la declanșarea adunărilor spontane. În prima seară, cu ocazia învestirii – în paranteză fie spus neconstituțională – a ministrului de externe, a servit publicului un fel de lecție de propagandă bolșevică. De vină pentru protestele de stradă sunt Ion Iliescu de pe patul de spital, un colonel rezervist, fost istoric militar despre care trebuia în aceste zile să se afle că tot felul de lucruri „necurate”, desigur Crin Antonescu și Victor Ponta. Cireașa de pe tort a fost Voronin, același Vladimir Voronin în a cărui realegere ca președinte al Republicii Moldova în 2005 Băsescu a jucat un rol important (știe el care), același Voronin cu care actualul președinte trăia în comun experiențe de vinotecă. În a doua seară, șeful statului a încercat să ne servească un fel de discurs programatic, bazat pe ideea marilor reforme pe care le-a înfăptuit pentru statul român. E un comandant de navă, știe direcția în care trebuie să se îndrepte România, nu a greșit absolut nimic și va continua. Desigur, a repetat și el pseudo-scuza lipsei de comunicare. La care a mai adăugat un pic de distanțare discretă în raport cu guvernarea și cu Partidul Democrat-Liberal. Unii au interpretat foarte interesant acest discurs, ca fiind mai degrabă un semnal adresat cancelariilor occidentale decât o „intervenție” cu românii, cum a spus Băsescu. Pentru că ele, cancelariile occidentale, par mai îngrijorate de evoluția situației din România decât autoritățile de la București.

Traian Băsescu și guvernarea au decis o strategie de ignorare a protestelor sociale și au difuzat prin mediile arondate un întreg set de așa-zise argumente: că de fapt numărul protestatarilor este mic și ca atare irelevant în raport cu populația României, că e mai degrabă o „revoluție televizată” a mogulilor ostili, că ciocnirile violente arată că este vorba de grupuri „asociale”. Aceste argumente sunt utilizate în paralel cu avansarea temei că „toate partidele sunt la fel”, că de fapt e nevoie de o reformă a întregii clase politice, etc.

Probabil însă că în sferele puterii atitudinea nu este neapărat unitară, chiar dacă deocamdată toți se străduiesc să vorbească pe aceeași limbă. Unii iau în calcul schimbarea guvernului, alții nu, unii se gândesc la strategii de ieșire, alții nu. În fond, și decizia Curții Constituționale de a respinge comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare spune ceva.

Deocamdată însă e limpede că puterea preferă ignorarea protestelor de stradă și încă speră că ar putea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ninsorile abundente au dat autorităților un mic respiro politic, un fel de „pauză a meciului”. Care va fi atitudinea opoziției și direcția în care se vor îndrepta evenimentele politice vom afla săptămâna viitoare. Puterea a ales până acum o non-soluție. Opoziția trebuie să demonstreze că poate să întoarcă această situație.

Reacțiile puterii, care au oscilat de la absență totală și negare până la crearea de diversiuni și încercări disperate de damage control, sunt de fapt sindromul unui sfârșit de regim. Sunt câteva semne clare care arată când un guvern este pe cale să piardă puterea, mai ales în fața presiunii publice. În primul rând acesta începe să facă mici concesii, sperând că așa va mai putea repara câte ceva și va reduce gradul de nemulțumire. Am văzut asta și în 1989 când Ceaușescu anunța în 21 decembrie că va mai da câțiva lei la salarii și acum, când Emil Boc brusc a redescoperit valențele dialogului cu societatea și ale dezbaterii parlamentare.

Ce nu înțelege puterea este că timpul acestor tipuri de măsuri și al cedărilor mărunte a trecut. Că după 14 angajări de răspunderi, după ce a refuzat în mod constant orice dialog cu partenerii sociali, cu opoziția, după ce a sfidat și umilit o țară întreagă, după ce a furat în văzul lumii, după ce a călcat în picioare legi, instituții și oameni, este prea târziu pentru așa ceva. Ora în Parlament pentru răspuns la întrebări și interpelări sau comitetul de discuție cu opoziția și cu reprezentanții sindicatelor nu pot salva o putere muribundă. Nici măcar readucerea în Ministerul Sănătății a lui Raed Arafat nu poate. Oamenii au ieșit în stradă din multe motive, au așteptări și nemulțumiri diverse, dar toate au un element comun. Ele au fost de fapt generate de maniera în care puterea de azi, în frunte cu Traian Băsescu, face politică și se comportă în raport cu societatea. Asta sancționează oamenii ieșiți în stradă.

În al doilea rând, într-un sfârșit de regim puterea nu este niciodată capabilă să-și asume responsabilitatea și încearcă strategii diversioniste și de manipulare. Iar pedeliștii ne-au servit un întreg asemenea arsenal. Mai întâi s-a încercat „strategia violenței”, cu două mize: unu, să descurajeze protestatarii pașnici care să stea acasă de frică și de frig și doi, să denatureze percepția publicului larg asupra manifestărilor. Acum n-au mai fost „agenturile străine”, ci „ultrașii”, „galeriile echipelor de fotbal”. Odată eșuată această strategie s-a trecut la o alta, care poate fi denumită generic „toți sunt la fel”. Ca și cum protestul nu ar fi îndreptat împotriva lui Traian Băsescu și a complicilor săi, ci a tuturor politicienilor și partidelor. Și această strategie a eșuat, pentru că cererile oamenilor ieșiți în stradă sunt foarte simple: Jos Băsescu, Jos Guvernul și Alegeri anticipate. A urmat, în fine, strategia „mimării dialogului”, a dorinței de deschidere. Și ea infirmată și respinsă pentru că este total necredibilă.

În toată această perioadă însă n-am auzit pe niciunul dintre reprezentanții puterii recunoscându-și clar și explicit vina, răspunderea pentru situația în care a ajuns România azi și luând măcar în considerare ipoteza de a pleca de bună voie. Lipsa rațiunii și rezistența la schimbare este al treilea semnal al sfârșitului.

Viitorul se scrie în aceste zile. Dar un lucru este cert. Odată produs declicul care a declanșat valul de proteste, nu există cale de întoarcere. Dacă în urmă cu o săptămână unii credeau că această putere este veșnică, acum e clar că zilele ei sunt numărate.

În primul rând, USL este blocul politic de opoziție cu cea mai mare forță electorală după 1990. Fie că a fost vorba de Convenția Democratică în 1996 sau de Alianța Dreptate și Adevăr în 2004, nici una dintre acestea nu depășea o simpatie publică de 30-35%. USL a început la cote de încredere de peste 50% și indiferent de jocurile care se vor face prin sondaje de opinie rămâne cea mai puternică agregare de opoziție din ultimii 20 de ani.

Merită un comentariu teza, enunțată dintr-o anumită zonă a analiștilor băsescieni, conform căreia USL va scădea sub 50% și ca atare va fi supusă unui proces de destructurare. După părerea mea, chiar și liderii Uniunii au greșit căzând în această capcană a dezbaterii despre un rezultat de 50% + 1, validând cumva ideea ca doar acest rezultat ar garanta o nominalizare de prim-ministru din partea președintelui încă în exercițiu. Să ne amintim totuși că și în 1996 și în 2000 și în 2004, partidele sau alianțele politice însărcinate cu formarea guvernului n-au depășit niciodată 40% din opțiunile exprimate din electorat. Să ne mai gândim și la faptul că pe actualul sistem de vot uninominal chiar și un scor global de sub 50% poate însemna o majoritate confortabilă de locuri în Parlament, dintr-un număr de colegii pe care USL le câștigă în mod direct. În fine, într-o țară cu pretenții democratice și membră a Uniunii Europene, nici chiar Traian Băsescu nu poate fi atât de nebun, oricât ar fi de abuzivă lectura sa asupra textului constituțional, încât să încredințeze mandatul de formare a guvernului nu formațiunii care a câștigat detașat alegerile, fie cu 45%, fie cu 65%, ci PD-ului care nu va depăși în mod evident 20% din vot.

În concluzie, discuția despre cum USL obține sau nu 50% + 1 mi se pare una falsă. Ea funcționează mai degrabă ca un fel de anestezic pentru militanții PD-ului, tentați mai ales în teritoriu să-și găsească alte culori politice pentru candidaturi, ca o formă de fidelizare prin inhibiție a aparatului de stat și ca un instrument de presiune asupra mediului de afaceri, desigur alături de ANAF și Garda Financiară. Deci USL n-ar trebui să intre în această dezbatere. Ar trebui să spună pur și simplu că și-a propus să câștige alegerile, nu să participe la un joc fals al cifrelor de sondaj.

Un al doilea element important este faptul că Uniunea Social Liberală a reușit în 2011 foarte rapid să-și armonizeze și viziunea economică și opțiunile de personal politic. Iată că între politicile liberale de stimulare a sectorului privat și orientarea social-democrată în zona redistibuirii s-a putut construi o ofertă coerentă de sistem de impozitare regresiv care pleacă de la 16%, actualul nivel al cotei unice și merge nu în sus, ci în jos, spre 8% pentru categoriile cele mai defavorizate. Nici adjudecarea candidaturilor pentru alegerile locale nu a generat, cu câteva excepții, atât „sânge pe pereți” precum se așteptau contestatarii noii alianțe.

Că USL este un competitor redutabil o demonstrează și atacurile fără precedent la care a fost supus din partea puterii. E de ajuns să analizăm discursurile PD-iste, care abundă de prognoze cum că USL n-ar rezista până la alegeri și de referiri nu tocmai onorabile la persoanele liderilor USL, descriși în fel și chip: „imaturi”, „chiulangii”, „dinozauri” etc. Ba chiar și strategii mai sofisticate au fost puse în mișcare, de la dislocări de oameni pe dosare sau pe bani, la intoxicări media sau de institute de sondaj și la modificarea legislației electorale sau comasarea alegerilor. Or, întrebarea firească este: dacă USL e atât de slab și de vulnerabil, de ce e nevoie de un arsenal atât de puternic și de elaborat împotriva sa?

Pariul cel mare pentru blocul opoziției în 2012 va fi mobilizarea populației la vot. Cu alte cuvinte, a genera acel val de opinie publică ce impune schimbarea puterii. Nu e un pariu foarte simplu, în condițiile de astăzi ale destructurării relațiilor sociale, ale apatiei populației, ale tezei generalizate că „toți politicienii sunt la fel”, că votul este inutil și că oricum nimic nu se poate schimba. Bătălia majoră pentru USL nu este cu actuala putere, ci cu această percepție a populației.

Din acest punct de vedere, intenția anunțată de liderii USL de a definitiva până în februarie-martie programul alternativ de guvernare și de a-i supune pe toți candidații Uniunii unui tip de scrutin popular, un fel de alegeri preliminare, ar putea constitui un factor de mobilizare a energiilor sociale. „Armata” USL va fi astfel obligată să inițieze un dialog cu societatea, să-și prezinte programele și argumentele pentru candidaturi. În felul acesta poate vor fi activați și acei militanți ai USL care, mai ales la nivel județean, se „culcă” pe sondajele de opinie, nu fac nimic și cred că vor obține demnități publice, exclusiv pe trend-ul național. În fapt, e un test și pentru electorat care va vedea astfel că există alternativă și pentru membrii USL care trebuie să iasă din amorțeală.

În primul rând, chiar dacă a reușit păstrarea status-quo-ului, respectiv menținerea coaliției de guvernare și a majorității parlamentare, puterea actuală și-a continuat declinul și se află la cea mai scăzută cotă de încredere din ultimii 20 de ani, în timp ce PD se zbate în jurul pragului de 20%. Dacă la finele anului 2010, acest procent nu însemna un eșec electoral previzibil, ci lăsa deschisă competiția, odată cu formarea USL, ca alianță a opoziției unite, PD-ul s-a văzut condamnat la pierderea alegerilor și obligat, totodată, la o regândire a strategiei. Prin urmare, 2011 s-a transformat într-o căutare asiduă de soluții și artificii dintre cele mai neobișnuite – de natură politică, administrativă și legislativă – capabile să diminueze pierderile electorale ale PD.

În al doilea rând, unul dintre paradoxurile anului 2011, legat de primul aspect, este acela că agenda puterii, impusă și în plan mediatic, a avut prea puțin de-a face cu cel mai important și sensibil subiect: criza economică. Sub presiunea competiției interne, partidul lui Emil Boc și-a focusat aproape toată acțiunea politică și strategia mediatică pe proiecte cu țintă electorală. Așa se face că în anul de grație 2011, când întreaga Europă (și România mai ales) a traversat o criză economică fără precedent, guvernul de la București a fost preocupat de orice altceva decât de măsuri care să aducă relansarea economiei. În timp ce guvernele din Italia și Grecia demisionau, iar cele din Franța și Germania căutau soluții de ieșire din criză, Traian Băsescu și Emil Boc vorbeau despre reorganizarea administrativ-teritorială, despre comasarea alegerilor sau modificarea Constituției. Chiar și atunci când au avut loc, discuțiile pe teme economice au fost cumva colaterale. Strategia de a direcționa dezbaterea spre subiecte convenabile și de a distrage atenția de la marile probleme ale societății a funcționat pentru putere în mare parte. Dintre proiectele mult discutate, testul negocierii din interiorul coaliției l-a trecut doar comasarea alegerilor, adoptată pe ultima sută de metri prin angajarea răspunderii.

În al treilea rând, puterea a dovedit o uluitoare rezistență la schimbare, preferând să plătească toate costurile continuării cu niște personaje erodate și dezagreate decât să facă ajustări interne, care implicau un grad mai mare sau mai mic de incertitudine. Un an întreg zvonurile despre înlocuirea premierului sau despre remanieri nu au contenit. Însă cu excepția înființării ministerului fondurilor europene condus de Leonard Orban și a schimbărilor succesive de la muncă (Nelu Botiș – Sebastian Lăzăroiu – Sulfina Barbu) în structura cabinetului nu s-a petrecut nimic notabil. Ba, mai mult decât atât, Emil Boc a fost reconfirmat, cu „binecuvântarea” lui Traian Băsescu, și în funcția de președinte al PD.

În fine, dacă puterea a reușit ceva în anul 2011, acest lucru este degradarea fără precedent a relațiilor sociale, împreună cu depășirea oricăror limite în ceea ce înseamnă funcționarea instituțiilor democratice și statul de drept în România. Moștenirea pe care Traian Băsescu și Emil Boc o lasă românilor în 2011 nu este dată nici de miile de locuri de muncă pierdute, nici de miile de firme închise, nici de plecarea Nokia, nici de mult discutatul deficit bugetar, nici măcar de datoriile împovărătoare pe care le vom plăti ani buni de acum înainte. Deși toate acestea sunt reale și contează. Adevărata moștenire pe care puterea ne-o lasă în 2011 este regresul democratic, încă neconștientizat pe deplin. Și cum autoritarismul merge în paralel cu un anumit climat social, cealaltă moștenire pe care puterea ne-o lasă este o societate care oscilează între resemnare și cinism, pur și simplu pentru că nu-și poate vedea viitorul.

Vă urez tuturor sănătate, împliniri și bucurii!

La mulți ani!

Opoziția a susținut că Traian Băsescu a plecat la acest important eveniment fără mandat. O teză care din punct de vedere strict juridic este discutabilă. Specialiștii în drept internațional ar putea spune că nu avea nevoie de un mandat, de vreme ce este șeful statului. Constituționaliștii români ar argumenta că Traian Băsescu nu avea ce să caute la Consiliul European, neavând prerogativa de a încheia acorduri interguvernamentale. Dezbaterea juridică este însă o capcană, după părerea mea. Cu sau fără un mandat formal din partea guvernului, o minimă cultură democratică l-ar fi obligat pe președinte la o consultare prealabilă cu toți actorii semnificativi înainte de a angaja o asemenea decizie în numele României. Pentru că ea, decizia, va trebui asumată și respectată pe termen mediu și lung, nu doar pe durata guvernării Băsescu-Boc. Dar acestea sunt chestiuni procedurale.

Pe fond, am sentimentul că la acel Consiliu European Traian Băsescu a fost pus într-o postură deloc comodă și pentru care nu era pregătit. Opțiunea în acea noapte lungă, care a precedat anunțarea deciziilor, a fost ceva de tipul „take it or leave it”. Adică ori vii cu noi, ori te plasezi cumva pe poziția izolată a Marii Britanii. Din acest punct de vedere, multe învinuiri nu i se pot aduce lui Traian Băsescu. E limpede că și atitudinea față de el s-a schimbat oarecum în Europa. În fața unor decizii grele, liderii europeni n-au nevoie de vreun contestatar de dimensiunea României, din zona non-euro. Așa că înțeleg să-și reprime dezgustul față de Băsescu și să înceapă să-l „mângâie pe creștet”. Și în mod firesc, Băsescu a reacționat previzibil, încântat, acceptând cu ușurință soluția de la Bruxelles. Fără măcar a-și lua rezerva unei aprobări ulterioare de către parlamentul național. Așa cum au făcut Cehia sau Ungaria.

În raport cu ceea ce s-a discutat în această săptămână în țară, văd două riscuri mari. Primul ține de absența unei dezbateri de fond, al doilea de tentația utilizării deciziilor Consiliului European în politica internă.

Dezbatere de fond nu prea există. Nu spune nimeni limpede ce înseamnă aceste decizii pentru români în termeni de obligații, nici nu știm foarte bine dacă în acest nou cadru european există și oportunități pentru țară. Unii economiști, dar și fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu au atras atenția că limitarea normativă a deficitului bugetar la 3% poate condamna România la subdezvoltare. Un deficit mai mare – și aici nu vorbim de cifre exagerate cum insinuează puterea – poate fi, în anumite etape, un instrument de relansare, de dezvoltare. Într-o perspectivă nu foarte fericită noile state membre ar putea fi blocate pe termen mediu într-o politică de austeritate, fără să aibă la îndemână și pârghiile necesare dezvoltării. Pentru că totuși, în ceea ce privește deficitul și gradul de îndatorare, problema nu este la noile state membre, ci în principal în zona euro. Dar, mă rog, deocamdată vocile care au ridicat aceste argumente sunt singulare. Dezbaterea internă s-a focalizat mai degrabă pe procedurile de implementare a deciziilor Consiliului European și mai puțin pe fondul lor, deși eu aș recomanda mai multă prudență, pentru că sunt convins că până în martie lucrurile se vor schimba radical. Cine urmărește diversele luări de poziție din Europa își dă seama de această realitate.

Discuția s-a concentrat pe procedură și pentru că puterea a dorit să folosească argumentul hotărârilor Consiliului European pentru a presa pe modificarea Constituției. O dezbatere rațională pare să nu fie posibilă. Ce s-ar întâmpla, de pildă, dacă un referendum pentru introducerea în Constituție a coeficientului de 3% deficit bugetar ar eșua datorită neparticipării populației? Tema modificărilor constituționale începe, după o săptămână, să fie privită cu mult scepticism în toată Europa. La noi însă există un heirupism motivat electoral, în ideea că poate poate, făcând referendumul în aceeași zi cu alegerile, puterea va obține încă o temă de campanie. O prostie, ținând cont de miza dezbaterii.

Și această procedură merită amendată. În ultimii 20 de ani ori de câte ori s-a schimbat legislația electorală, a existat o minimă discuție și un minim consens între putere și opoziție. Și în 2008 și în 2003-2004 și în 1996, când s-a pus problema pragului de 5%, au existat comisii în parlament care au discutat, au negociat și au stabilit un numitor comun în ceea ce privește pozițiile partidelor. De această dată modificarea legislației electorale se face arbitrar, în stilul cu care ne-a obișnuit PD-ul, stil girat mai de frică, mai din interes și de UDMR.

Acum să ne referim și la fond. Argumentul financiar, anume că în acest fel se economisesc 20 de milioane de euro la bugetul de stat, este de-a dreptul scandalos. 20 de milioane de euro înseamnă vreo 4 lei pe cap de locuitor. Adică valoarea democrației în România este cam de-o cafea și eventual o apă plată. Bani care are putea fi economisiți mult mai simplu: dacă, de pildă, doamna Udrea ar fi oprită să se plimbe prin teritoriu vreo două săptămâni, pe unde promite bani, taie panglici și semnează contracte, sunt convins că cele 20 de milioane ar fi acoperite. Poate nu e rea ideea avansată de unii reprezentanți ai societății civile, câtă mai există ea, să organizăm o chetă publică pentru a salva dreptul românilor de a vota fără șase buletine în față, de a distinge în liniște între performanțele locale și Parlament și guvenare națională.

Este inutil să mai spunem că o asemenea procedură de comasare nu i-a trecut nimănui prin cap în Europa, că există recomandări ale Comisiei de la Veneția pentru Democrație prin Drept împotriva unor asemenea soluții. Cheltuieli publice cu alegerile sunt și în Franța, unde localele și parlamentarele se desfășoară la doar trei săptămâni distanță. Sunt și în Germania. Și acolo partidele pierd alegerile din când în când, dar nu le vine ideea să bulverseze tot sistemul pentru a-și salva cât de cât scorul. În mod normal, Europa ar trebui să reacționeze în raport cu comasarea alegerilor și să pună în discuție respectarea de către România a criteriilor de la Copenhaga, care privesc statul de drept și funcționalitatea democrației. Însă guvernanții mizează pe faptul că, ocupată fiind cu problemele ei, Europa nu va reacționa. Și mizează corect.

Cu o opinie publică internă anesteziată și receptivă la populisme de tipul „economisim bani” și cu un factor extern indiferent, România se îndreaptă încet încet spre un deficit de democrație. Ce vom face atunci când vom afla că fiind criză, nenorociri în lume, am putea economisi bani nemaifăcând alegeri deloc? Vom asista la fel de pasivi?

P.S. Mi-a plăcut expresia senatorului Gyorgy Frunda legată de această comasare a alegerilor, el comparând-o cu o pisică scăpată din sac, care nu știi pe cine va zgâria. Calculul pedeilor legat de această comasare este că vor transfera pe umerii primarilor lor parte din efortul, costurile și răspunderea pentru scorul național. Ce se întâmplă însă dacă, pe fondul polarizării dezbaterii politice, mulți primari PD își vor vedea afectat rezultatul sau chiar vor pierde? Dacă aș fi pedist și primar cu rezultate bune în administrație m-aș gândi mai atent la această ipoteză.

Este, în mod evident, un moment de tensiune maximă, care ţine în principal de aplicarea deciziilor luate în cazul Greciei şi Italiei. Cel puţin două tendinţe pot fi desluşite aici, tendinţe ce pun în discuţie dacă Zona Euro va mai funcţiona sau nu în viitor. Pe de o parte, vorbim de curente de opinie publică dominante în statele mari cu economii cvasi-redresate, unde oamenii îşi pun în mod justificat întrebarea de ce şi mai ales cât ar trebui să plătească pentru partenerii lor mai risipitori şi mai neperformanţi din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în rândul acestora din urmă există întrebarea de ce măsurile de austeritate trebuie decise practic printr-o cedare de de suveranitate, de ce trebuie să se supună…

De aceea şi ideea cumva de „exit” pe care premierul grec Papandreou a enunţat-o la finalul mandatului său, anume de a organiza un referendum cu privire la ceea ce troica UE decisese în ceea ce priveşte Grecia, a fost întâmpinată cu atâta nervozitate de către şefii de stat şi de guvern din Uniunea Europeană. Pentru că plebiscitarea acestor măsuri ar fi putut să constituie un fel de factor detonator în ceea ce priveşte, în primul rând Zona Euro, şi în al doilea rând construcţia europeană.

Notăm că a mai apărut în această perioadă un fenomen interesant. Dacă ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în Grecia şi în Italia, vedem că presiunea pentru schimbarea guvernelor n-a venit în primul rând din interior, ci mai ales din zona de decizie de la Bruxelles. Într-un fel discuţia despre Zona Euro duce spre un semn de întrebare mai acut în ceea ce priveşte viitorul Europei unite. Această criză, şi mai ales momentele ei critice, a însemnat poate cel mai dur test de rezistenţă la care instituţiile europene au fost supuse în decursul existenţei lor, cel puţin în această formulă. Și va însemna, în acelaşi timp, şi un moment de cotitură, un proces la sfârşitul căruia vom putea intui direcţia spre care se va îndrepta arhitectura instituțională a continentului european.

Este limpede în momentul de faţă că ”Europa inter-guvernamentală”, aşa cum funcţionează ea acum, pe model consensual, pe un proces cumva de semi-integrare, nu va putea rezista unor teste de anvergura actualei crizei. Și atunci, fie vom avea un proces mai accelerat de integrare, inclusiv printr-un masiv transfer de suveranitate de la nivel naţional spre nivelul comunitar, în special în ceea ce priveşte politicile economice şi fiscale – acestea nu vor mai fi apanajul guvernelor naţionale, ci probabil competenţele unui organism comunitar -. Va însemna abandonara consensului și vot majoritar in instituțiile europene. Sau vom asista la destrămarea proiectului european aşa cum a fost el construit în timp, până acum. Este posibil ca presiunile centripete să fie mult mai puternice: s-ar putea imagina o Europă integrată pe grupuri distincte de ţări în funcţie de performanţele economice, sau va fi abandonat pur şi simplu idealul unui actor global, unitar, european!

În aceste scenarii va conta extrem de mult modul în care politicul va relaţiona cu opinia publică. Pentru că, dacă alegeri succesive vor aduce la putere în statele europene guverne populiste care vor prefera să sacrifice şi moneda unică şi proiectul european pentru un suport electoral conjuctural, este posibil ca scenariul pesimist să devină dominant.

Începând cu împricinatul. Care, după excluderea sa din Partidul Social Democrat, a avut o declarație de presă „fulminantă”, în care a constatat că PSD este un partid „bolșevic”, că Ion Iliescu este „o piază rea” a politicii românești și că, în fine, este nevoie de forțe noi, opuse tuturor acestor partide (și aici includea și PNL) conduse în mod „autoritar”. De parcă el, Mircea Geoană, ar fi fost născut ieri din spuma mării, iar nu parte a sistemului politic pe care îl acuza în bloc. De parcă PSD nu ar fi fost condus în ultimii 5 ani de același Mircea Geoană, cu aceleași practici, cu același stil, cu tentative de a fi la fel de „bolșevic”, dacă se poate spune așa, ca și cei care i-au arătat ușa marți. Asta este. Când ești la butoane vrei să fii autoritar. Când nu mai conduci și alții își exercită autoritarismul asupra ta, redescoperi brusc democrația internă, valoarea și oportunitatea opiniei separate, nevoia de pluralism în exprimare. Așa ca Mircea Geoană ,după votul privind excluderea sa în Comitetul Executiv Național al PSD.

Unii, ca el, mizează pe lipsa de memorie a cetățeanului. Anume că se poate spune orice, pentru că nimeni nu-și va aduce aminte. De pildă, acum trei ani, același Mircea Geoană îl numea pe Ion Iliescu nu „piază rea”, ci „fondatorul respectat” al partidului stângii din România. Tot Geoană se ruga de același Ion Iliescu să meargă cu el în campanie pentru un transfer de voturi util. Înțeleg elementele de poziționare pe care acum le construiește Geoană: discursul anti-sistem, consolidarea temei că de fapt Ponta este condus de Iliescu și de Năstase etc. Însă ideea că se poate spune orice și oricum indiferent de istoria politică arată, de fapt, o profundă lipsă de caracter.

Într-un singur punct îi dau dreptate fostului președinte al Senatului: atunci când s-a stropșit la membrii Comitetului Executiv al PSD, conform relatărilor din presă, întrebându-i dacă „nu le e rușine”, pentru că mulți „i-au făcut pantofii.” Cam așa e. Și, de regulă, „făcutul pantofilor lui Geoană” nu era chiar pe gratis. „Privilegiul” de „a-i face pantofii” era asociat cu contribuții consistente. Într-adevăr, în această perioadă, unii au ratat ocazia de a tăcea cu eleganță. Am văzut pe micile ecrane figuri care ar fi putut lipsi de la excluderea îndreptățită a lui Mircea Geoană. De pildă Viorel Hrebenciuc, care, dornic să reintre în joc, explica foarte convins de ce Geoană trebuie să plece. N-aș vrea să-i reamintesc un episod la care am participat amândoi, episod în care spunea unei vicepreședinte a Bundestag-ului cum Geoană trebuie sprijinit, iar Năstase e „cea mai mare problemă a PSD”. Îl voi scrie într-o zi în memorii. Sau am mai văzut vorbind împotriva aceluiași Geoană oameni despre care știu că el i-a făcut parlamentari, indiferent de merit. Sau pe unii care au „tranzacționat” cu el șefia unor instituții, după care au trăit bine. Spectacolul „caracterelor” în politica românească îți dă un profund sentiment de dezgust. Și te face uneori să te întrebi dacă ai ce căuta în acest peisaj, în care prietenii de ieri sunt primii care-ți „bagă cuțitul în spate.”

Într-un fel îl apreciez însă pe Victor Ponta că a vrut „să rupă pisica”, indiferent de costurile colaterale. De ani buni de zile în PSD a funcționat principiul „acum nu e momentul”. Nu e momentul pentru că vin alegerile europene, nu e momentul pentru că vin localele, nu e momentul pentru că…Și au preferat să trăiască într-un soi de complicitate cu probleme care s-au acumulat, în care unii știau despre ceilalți ce jocuri fac, dar decontul era întotdeauna amânat. Poate că Victor va reuși să pună ordine în sistemul complicat de relații interne din PSD și să ofere într-adevăr șansa unui nou început. Cu condiția să se uite foarte atent la caractere, pentru că aici a fost slăbiciunea PSD și a politicii românești în general.