Anca Radu, care e o surpiza placuta pentru mine, a scris un comentariu apropo de alegerile de duminica. Il reproduc in integralitate, pentru ca il impartasesc…

Primul lucru pe care l-am făcut în momentul în care s-au anunţat rezultatele exit poll-urilor a fost să mă apuc de scris într-o tonalitate plină de repulsie la adresa calităţii proaste a votului (măsurată inclusiv de referendum: 77% dintre votanţi vor unicameral). N-are sens să descriu cât negativism încăpea în rândurile alea, cei care mă cunoaşteţi ştiţi foarte bine cum percep eu suprapunerea etichetei de “răul cel mai mic” peste numele lui Geoană. Pe scurt, tocmai descriam sfârşitul lumii restrâns la nivelul României, când cineva imi trimite clipul următor:În câteva secunde m-am trezit zâmbind. Când am încercat să revin la textul pe care-l începusem, mi-am dat seama că nu-l pot continua, pentru că între timp trecusem în alt film. Nimic nu mai era la fel de negru. Abia în momentul acela am realizat de ce Iohannis a acceptat propunerea lui Crin cu ceva timp în urmă, deşi l-au mai curtat şi alţii, şi de ce s-au adunat şi restul forţelor în jurul lui cu atâta uşurinţă. Nu-i poţi refuza optimismul. L-au acuzat jurnaliştii pe durata campaniei că e crispat. Nu reiau acum povestea cum că receptorul preia o parte din nervozitatea emiţătorului şi dacă pui intrebarea pe un ton isteric, n-ai cum să primeşti un răspuns de soţ iubitor. Mă limitez doar la a spune că Antonescu e probabil cel mai optimist politician român şi ştie să inducă aceeaşi mentalitate şi celor din jurul lui, transformând astfel posibilităţile în actualitate. Anul acesta, dupa 20 de ani de politică făcută pe bază de negocieri prin scoaterea ţării la licitaţie, Crin a introdus şahul politic şi a dat exemple clare de mişcări care lasă adversarul fără ieşire. Ieri tocmai am asistat la transformarea locului 3 în locul 1. Toate mişcările de pe masa politicii se-ntâmplă funcţie de mişcările lui Crin Antonescu. Toate speranţele valului anti-Băsescu (inclusiv ale jurnaliştilor isterici, între care nu mă feresc să-l numesc pe Ciutacu, de la care aşteptam infinit mai mult) atârnă de intensitatea participării lui Crin la campania din zilele următoare. Geoană depinde în momentul de faţă de cât de atractiv poate să-l facă Antonescu, lipindu-i în frunte eticheta unui proiect care să aibă în sfârşit un dumnezeu. (Nu-l mai ironizez pe Geoană referitor la viteza cu care a fost nevoit să lase dracului din mână ameţeala cu programul Locuridemuncăşiţăranifericiţi, după ce ne-a împuiat capul şi ne-a bătucit urechile toată campania. Mă bucur că i s-a făcut o demonstraţie cum că planul de-acasă de la Hrebenciuc nu se potriveşte cu cel din târgul lui Crin.)Crin Antonescu şi-a scos votanţii din minoritate. Asta înseamnă puterea votului calitativ asupra votului cantitativ. Testul de inteligenţă a poporului român a eşuat, dar 20% dintre români zâmbesc sincer, deodată cu Crin.

Dezbaterea de ieri ne-a aratat inca odata ce il separa pe Crin Antonescu de concurentii sai. Crin este om, cu sentimente, dezamagiri sau nervozitati, fata de un Mircea Geoana care pare mai degraba o papusa mecanica, instruit sa recite ideile consultantilor americani despre cat de importanta e economia, cat a crescut somajul etc. Fata de un Traian Basescu epuizat, care si-a pierdut spontaneitatea, replica, verbul. Un Traian Basescu in defensiva, invocand la randul lui cifre, idei fumate despre rolul satului romanesc si avand obsesia dosarului “Flota” sau tremurand la auzul numelui Elenei Udrea…

Desigur, fiecare dintre voi veti avea maine o alegere de facut, in cazul in care o sa va prezentati la vot. Eu prefer un om real, sincer, spontan si, in primul rand, onest unor marionete dirijate de sforarii politicii romanesti…

PS. E vremea sa va fac o marturisire. Am lucrat, de-a lungul vietii mele, in mai multe campanii electorale pentru alegerile prezidentiale. Si in 1996, si in 2000 si in 2004…Niciodata n-am facut-o insa cu atata entuziasm personal ca acum. Pentru ca eu cred sincer ca el, Crin Antonescu, poate determina o schimbare de model politic, poate fi altceva pentru romani.  Ca ne poate demonstra tuturor ca poti fi presedinte al tarii si ca om simplu, normal la minte, modest, cu bun-simt…Ca intr-o lume in care totul se tranzactioneaza, poti sa ramai si curat, sa dormi linistit cand mergi acasa. Ca intr-o lume dominata de pragmatism si duplicitate poti sa te bati pentru valorile tale. Ca nu conteaza coalitiile obscure ale mogulilor, nici aranjamentele serviciilor secrete…Ca un Presedinte nu se stabileste la masa verde, ci e ales de popor…Asta inseamna Revolutia bunului-simt!

Nu am nici un fel de sentiment anti-rusesc şi cred că rusofobia, care domină încă anumite straturi ale societăţii româneşti, nu ar trebui speculata în campania electorală. Dimpotrivă, în varii calităţi pe care le-am avut de-a lungul timpului, inclusiv atunci când acţionam în calitate de membru al Comitetului Internaţionalei Socialiste pentru spaţiul fostului CSI, am pledat pentru raporturi normale şi consolidate între România şi Federaţia Rusă.

De aceea, nu privesc vizita lui Mircea Geoană la Moscova prin perspectiva relaţiei bilaterale dintre cele două state, ci prin perspectiva atitudinii pe care trebuie să o aibă un om politic care este Preşedintele Senatului României, a doua funcţie ca importanţă din ţară. Mi se pare că, datorită mult mediatizatului caz Hayssam, dar şi datorită unor interese politice evidente, presa a trecut cu mult prea multă uşurinţă peste explicaţiile confuze date de Mircea Geoană cu privire la prezenţa sa incognito la Moscova.

Câteva lucruri se cer lămurite.

1. Mircea Geoană spune că a fost o vizită neoficială, aşa cum a mai făcut în calitate de „soldăţel” al interesului naţional. N-a fost vorba de o vizită neoficială, ci de o vizită secretă. Vizite neoficiale, de pildă, efectuează în mod regulat în România şi preşedintele Ungariei, primul-ministru sau preşedintele Parlamentului ţării vecine, mergând la Balvanyos, la şcoli de vară, la evenimente religioase…Aceste vizite sunt, într-adevăr neoficiale, dar opinia publică are cunoştinţă de ele. O vizită neoficială a făcut Adrian Năstase, premier la vremea respectivă, la invitaţia lui Berlusconi, cu care ocazie au făcut o plimbare cu iahtul şi s-a consumat episodul îngheţatei, dar opinia publică a ştiut de ea. În cazul deplasării lui Mircea Geoană la Moscova ne-au trebuit 5 luni şi o dezvăluire de presă ca să aflăm de existenţa ei.

2. În continuare nu înţeleg de ce Mircea Geoană a preferat o asemenea vizită secretă când, potrivit informaţiilor pe care le am şi cred că sunt corecte, o întâlnire oficială cu omologul său Serghei Mironov, Preşedintele Consiliului Federaţiei (Senatul Rusiei) era posibilă şi chiar planificată pentru prima jumătate a acestui an. Aceleaşi informaţii îmi spun – şi aici e o posibilă explicaţie – că Mircea Geoană a condiţionat efectuarea acestei vizite la Moscova de o întâlnire pentru o poză cu Vladimir Putin, întâlnire care nu i-a putut fi garantată pe canale diplomatice. Fapt pentru care Preşedintele Senatului României a amânat intrevederea  bilaterala. E adevarat?

Nu-i o premieră în goana lui Mircea Geoană după poze şi legitimitate internaţională. Cam în aceeaşi perioadă el şi-a contramandat participarea la Potsdam, unde se reuneau liderii social-democraţi din Europa Centrală şi de Est cu şefii social-democraţiei germane, pentru că nimeni nu-i garantase (culmea!) că ar putea avea o întâlnire cu Angela Merkel. Desigur, cererea adresată social-democraţilor germani să-i aranjeze o întâlnire cu crestin democrata Angela Merkel a produs o mare „satisfacţie”…

Deci, revenind la speţa noastră, Mircea Geoană nu avea nevoie de vreun Golovin sau de vreo firmă de consultanţă din arealul Kremlinului pentru a-şi aranja o vizită bilaterală. Desigur, dacă scopul acestei vizite ar fi fost, cum spune el acum, „normalizarea” relaţiilor cu Federaţia Rusă şi nu doar o simplă poză cu Putin…

3. În declaraţia prin care încearcă să treacă cu uşurinţă peste acest incident, Mircea Geoană vorbeşte în termeni vagi despre restabilirea unei relaţii care a fost „congelată” de către preşedintele Băsescu. Nu ne spune nici cu cine a discutat, nici care au fost subiectele de pe agendă. Vă reamintesc că vizita a avut loc într-o perioadă în care expulzarea a trei diplomaţi de la Ambasada Federatiei Ruse a tensionat serios raporturile dintre cele două state…Oare o fi fost şi acesta un subiect în discuţiile purtate cu Golovin şi cu „consilierul consilierului consilierului” preşedintelui rus Medvedev.

Una peste alta, eu nu cred că Mircea Geoană murea brusc de dragul relaţiei bilaterale. Dacă ea l-ar fi preocupat, ar fi mers pe calea oficială a unui dialog cu omologul său Serghei Mironov, care, de altfel, era îndatorat pentru că partidul său satelit al Kremlinului (varianta de stânga şi tolerată a partidului puterii) a intrat în Internaţionala Socialistă inclusiv cu sprijinul PSD-ului. De fapt, pe Mircea Geoană îl preocupa poza cu Putin.

Probabil că nişte şmecheri, pe care îi putem intui, i-au băgat în cap că, pe diverse filiere obscure de afaceri şi informaţionale, ar putea s-o obţină. Ce a promis Mircea Geoană în schimbul pozei nu ştiu. Mi-e şi teamă să mă gândesc. Din fericire însă poza nu s-a făcut. Probabil că administraţia rusească a fost mai înţeleaptă şi a văzut cu cine are de-a face.

Decizia lui Traian Băsescu de a-l nominaliza ca premier desemnat pe Liviu Negoiţă a pus capăt oricărei speranţe de înţelegere, negociere, oricărei soluţii raţionale la criza politică.

Recunosc că am sperat până în ultima clipă într-o atitudine raţională a lui Traian Băsescu, să-i vină mintea cea de pe urmă. Dar e clar că aşa ceva nu se poate.

Băsescu a minţit: Crin Antonescu i-a propus, in discutia de la Cotroceni,  diverse variante de ieşire din situaţia de criză. I-a spus chiar că, dacă este atât de importantă prezenţa PD în guvern, partidul său putea să propună un numar de tehnocraţi într-un guvern de uniune naţională condus de Johannis. I-a spus şi că poate obţine acordul partidelor parlamentare pentru ca o guvernare Johannis să nu fie una „de serviciu”, cum îi place lui Băsescu să spună, ci să funcţioneze cel puţin până la 1 septembrie 2010.

Desigur, toate aceste propuneri au trecut pe lângă urechile preşedintelui, care avea scenariul format sau mal-format dinainte.

În fapt, după decizia lui Traian Băsescu, un lucru e limpede: în politica românească sunt două tabere – cei care îl vor pe Traian Băsescu şi cei care-l vor trimis acasă, pe mare sau oriunde altundeva, unde să nu facă rău. Cred că acest experiment va lăsa, indiferent de rezultatul lui, sechele adânci asupra sistemului democratic din România, că ne vor trebui ani buni să ne revenim după şocul politicii „aşa vrea muşchii mei”, pe care o promovează Traian Băsescu.

La o săptămână de la demararea oficială a campaniei electorale, se conturează deja un scenariu. Se încearcă, aş spune, aproape cu disperare, introducerea în dezbaterea publică a temei şi percepţiei că finala se va disputa între preşedintele în exerciţiu al României, Traian Băsescu şi preşedintele la fel de în exerciţiu al PSD, Mircea Geoană. Într-un calcul de interese convergent (Traian Băsescu crede că pentru el Mircea Geoană este contracandidatul cel mai potrivit, iar Mircea Geoană trebuie să se profileze ca principalul contracandidat la preşedinţie), s-au mobilizat în sprijinul acestei teme forţe semnificative. Este de ajuns să vizionezi câte o zi întreagă cele două principale televiziuni de ştiri pentru a vedea că se fac eforturi pentru a-l prezenta pe Mircea Geoană ca fiind principalul contracandidat al lui Băsescu. Decalajul de reflectare este evident pentru orice om cu bun-simţ, mai puţin însă pentru Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Casele de sondaj, fie că se află ele pe ştatul de plată al PDL sau PSD, s-au mobilizat activ în sprijinul aceleiaşi teze. Limitele prostituţiei politice par a fi ajuns destul de jos în aceste zile. Eu nu găsesc o explicaţie raţională de ce Mircea Geoană ar fi recuperat în ultimele 2 săptămâni vreo 10 puncte în sondaje, ceea ce nu i-a reuşit de la începutul anului încoace, deşi în mod evident, în ultima perioadă iniţiativa politică nu i-a aparţinut lui, ci lui Crin Antonescu. Nu Mircea Geoană a plecat din guvern datorită vreunei teme de interes pentru public, ci a fost dat afară din guvern, nu Mircea Geoană a iniţiat moţiunea de cenzură care a condus la căderea guvernului Boc, ci Partidul Naţional Liberal, nu Mircea Geoană a propus soluţia de consens Klaus Johannis, ci Crin Antonescu. Şi atunci, logic şi raţional, de ce să fi recuperat atât de rapid Mircea Geoană procentele PSD-ului? De ce ar fi reuşit el în ultima săptămână să facă ceea ce nu a reuşit în 9 luni de zile?

Am sentimentul că ne aflăm în faţa unui fenomen brutal de manipulare politică. El vizează în primul rând candidaţii care ar putea să pericliteze intrarea lui Mircea Geoană în turul II sau mobilizarea electoratului său, şi anume pe Crin Antonescu şi pe Sorin Oprescu.

Vom vedea până la urmă în ce măsură un asemenea proces de manipulare, care se construieşte pe teoria votului util, va avea sau nu un efect real în opinia publică şi va influenţa sau nu comportamentul electoral. Din păcate, acest proces de manipulare, care se construieşte în principal prin două televiziuni de ştiri şi casele de sondaj, vine în întâmpinarea intereselor campaniei lui Traian Băsescu.

Traian Băsescu ştie foarte bine că Mircea Geoană este contracandidatul său cel mai comod în turul al II-lea al alegerilor. Probabil şi de aceea, casele de sondaj plătite de PDL indică o ierarhie asemănătoare cu cele plătite de PSD. Cu o singură excepţie. Diferenţa o fac doar rezultatele indicate pentru turul al II-lea. La unii Geoană îl bate pe Băsescu, la ceilalţi Băsescu îl bate pe Geoană.

Eu cred, totuşi, în continuare şi pe baza unor cercetări pe care le-am văzut şi care n-au fost date publicităţii, că intrarea în turul II împotriva lui Băsescu se joacă. Şi atunci o să-i aştept şi pe Vladimir Pasti şi pe Marius Pieleanu să-mi explice, desigur, cu argumente ştiinţifice, de ce manipularea n-a funcţionat…

PS N-aş vrea să interpretaţi acest articol prin prisma relaţiilor mele controversate cu preşedintele PSD. Deşi părerea mea o ştiţi: Mircea Geoană nu e capabil să fie un preşedinte mai bun decât Traian Băsescu. Poate în aparenţă mai civilizat, mai puţin bădăran, dar în nici un caz mai corect şi mai cinstit. Dimpotrivă, un tip ranchiunos şi răzbunător, dominat de filosofia excluderii, nu de filosofia consensului. Săptămâna aceasta mi-a mai adus o confirmare în acest sens. În plină campanie electorală pentru magistratura supremă în stat, Mircea Geoană şi-a găsit totuşi vreme să se răfuiască, inclusiv instituţional şi salarial, cu un om care l-a criticat în interiorul partidului…Ceea ce mi se pare ca exprima adevarata dimensiune a caracterului lui…Adica a lipsei de caracter…Am să vă spun într-o zi despre cine si ce este vorba…

Ieri de dimineaţă la Antena 3 am lansat o anumită ipoteză de analiză. Şi anume că discursul lui Traian Băsescu are similitudini indiscutabile cu discursul prin care Adolf Hitler a ajuns la putere în Germania la finalul Republicii de la Weimar. Este acelaşi discurs antiparlamentar, despre partidele care au dus ţara de râpă (şi care la vremea respectivă îl susţineau pe preşedintele von Hindenburg). Marius Pieleanu, prezent în emisiune, m-a completat spunând că discursul hitlerist avea, asemenea lui Traian Băsescu, şi o componentă despre criza economică.

N-am ştiut că acest raţionament a fost făcut şi de alţi prieteni de pe net. Lilick Auftackt ne arată şi afişul lui Adolf Hitler din 1932, care seamănă izbitor cu abordarea lui Traian Băsescu în ceea ce priveşte Parlamentul. Mai mult, înţeleg că unui deputat PDL de Timiş, lui Alin Popoviciu (pe care eu îl consideram un om mai normal la minte pentru că îl ştiu de vreo 10 ani, din vremea în care era lider de tineret al APR, dar se vede ca pedelismul spala pe creier), i s-au citit de către Andrei Bădin, într-o emisiune a Antenei 3, o serie de citate din discursurile lui Adolf Hitler din 1932. Citate la care Alin Popoviciu a reacţionat cu entuziasm, neavând, desigur, suficientă cultură politică pentru a şti că acele lucruri nu le-a spus Traian Băsescu, aşa cum credea el, ci Adolf Hitler.

Paralela între cele două campanii este evidentă. Ca şi Adolf Hitler, Traian Băsescu construieşte pe ostilitatea la adresa partidelor, politicienilor şi Parlamentului. Desigur, mai lipseşte sa gaseasca pe cineva care să dea foc, de data asta nu Reichstag-ului, ci Palatului Parlamentului.

Sunt foarte fericit. Avem încă trei generali cu multe stele. E drept, in rezerva…Am aflat cu multă mulţumire că preşedintele României a avansat în grad 3 persoane: domnul Gabriel Oprea a devenit general cu 3 stele, ceea ce probabil îl face egalul şefului Universităţii Naţionale de Apărare din Statele Unite. Şi Neculai Onţanu a fost avansat, în rezervă fiind. Eu despre Neculai Onţanu ştiam că e primar şi, eventual, fost activist PCR. N-am avut însă ştiinţă că ar fi servit patria sub drapel militar. Şi Anghel Iordănescu a fost avansat în grad. Tot, în rezervă, i s-a mai dat o stea. Probabil singurul care merită din acest lot.

Acum venim la partea politică. „Lotul Oprea-Onţanu-Iordănescu” a primit în mod evident un premiu politic exercitat prin mijloacele statului. Adică Traian Băsescu şi-a adus aminte că poate semna asemenea avansări în grad, fără să-l coste nimic. Şi că poate premia astfel sprijinul pe care cei trei au decis să i-l dea la alegerile generale.

Vreau să fiu bine înţeles. Nu am nimic cu opţiunea politică nici a domnului Oprea, nici a domnului Onţanu, nici a domnului Iordănescu. Exceptându-l pe ultimul, am însă o problemă, ca simplu cetăţean, cu acumularea de stele pe umerii unor tipi care nu au nimic de-a face cu Armata Română. Gabi Oprea a fost, înainte de a intra în relaţii foarte bune cu un influent grup de afaceri – şi îl cunoaştem amândoi foarte bine, un ofiţer de intendenţă. Se ocupa de conserve şi chiloţi. După ce şi-a găsit prietenii potriviţi, din patron de cârciumă de pe Trafic Greu, a devenit şef de agenţie (sigur, la Rezervele Statului, că era interesant), prefect, ministru al administraţiei publice. Corelativ, a luat multe stele de general fără să fi fost niciodată pe un teatru de operaţiuni, a devenit şi profesor universitar doctor, conducător de doctorat, un fel de lumină a ştiinţei militare româneşti. Mie mi-e simpatic, ca persoană. Dar, în acelaşi timp, recunosc că e un fel de exemplul tipic al parvenitismului, încurajat de degradarea intelectuală a politicii româneşti.

Despre Onţanu, n-am foarte multe lucruri a comenta. Legătura lui armata este ca cea dintre Sulla şi prefectura. Mă întreb ce le trebuie acestor oameni grade militare pe care nici nu le-au dobândit pe bune, nici nu le vor folosi vreodată în viaţă.

La Anghel Iordănescu, no comment.

Eu cred că, dincolo de aceste exemple particulare, care arată limpede traficul de influenţă făcut de Traian Băsescu, ar trebui să avem o evaluare a corpului nostru de generali, activi şi în rezervă. Într-o ţară normală, cu o armată care se vrea respectată, nu poate fi general orice şmenar care a făcut o tranzacţie politică mai bună sau mai proastă…

Dacă n-aş fi avut un progrămel foarte deştept de căutare, pus la dispoziţie de unii prieteni – se chemă Newswire, probabil n-aş fi aflat veci pururi că numitul Cătălin Avramescu mă înjură pe blogul lui. De obicei, nu citesc blogurile psihopaţilor, ale indivizilor cu privirea foarte fixă şi cu atât mai puţin mi-ar trece prin minte să citesc blogul unui antropofagofil sau, mă rog, specialist în canibalism. Nu am, slavă Domnului, pasiuni de genul acesta.

Am aflat că domnul Cătălin Avramescu se preocupă extensiv de viaţa şi cariera mea politică, considerându-mă, fireşte, un traseist, care, tot fireşte, nu poate reprezenta la televizor ideile liberale. Antropofagofilul sau specialistul în canibalism are, desigur, şi argumente „solide” în sprijinul său. Atunci când eu mă gândeam că el este copleşit de greutatea hârtiilor de la Cotroceni, că dă avize actelor Preşedintelui, ca şef al Cancelariei Prezidenţiale, antropofagofilul avea timp să fotografieze site-ul meu colorat în roşu, care nu mai e activ de câteva luni bune. Sau, poate, i-or fi dat o mână de ajutor serviciile (speciale) subordonate preşedintelui.

Îi dau o veste proastă antropofagofilului. Ceea ce am scris şi am spus de-a lungul timpului, lucruri care apar pe site-ul meu, nu le voi retracta niciodată, indiferent că am fost în PSD sau PNL. O să-i ofer o vizionare a site-ul într-o nouă prezentare. Şi îi urez lectură plăcută, în măsura în care poate înţelege.

Nu pot decât să-i doresc domnului Cătălin Avramescu, specialist în canibalism, ca nu cumva staff-ul de campanie al lui Traian Băsescu să-i interzică apariţia la televiziune, în calitate de susţinător al inca actualului şef de stat. Ar fi păcat. Pentru că orice apariţie cu privirea fixă, cu aroganţă, cu jignirea unor oameni, ca profesorul Andrei Marga, care au carte câtă vacanţă intelectuală are Cătălin Avramescu, nu face decât să arate care este calitatea susţinătorilor lui Traian Băsescu.

În rest, sper că mă voi întâlni curând cu domnul Avramescu. Sper, ţinând cont de pasiunile sale, să nu vadă în mine un cotlet bun şi să încerce să mă mănânce în vreun studio de televiziune, în direct şi la o oră de vârf…

Duminica a murit Ovidiu Muşetescu, fost deputat, fost ministru al privatizării în guvernul Adrian Năstase. Un om decent, un om modest, căruia nu o dată i s-au pus în spate culpe pe care nu le avea sau pe care ar fi trebuit sa le poarte altii. In primul rand, un om destept. L-am cunoscut bine pe Ovidiu, era, înainte de a se ocupa de chestiuni economice, un veritabil partener de analiză şi strategie politică. Îmi pare nespus de rău că o boală necruţătoare l-a făcut să plece înainte de vreme din mijlocul nostru, atunci când era înca in puterea vârstei.

Mi s-a părut şi mie extrem de abject faptul că atunci când el se zbătea între viaţă şi moarte pe un pat de spital, unii procurori DNA să-l trimită brusc în judecată, pentru un dosar controversat, iar Traian Băsescu să semneze foarte rapid decretul privind începerea urmăririi lui penale.

Ştiu că pe Ovidiu l-a afectat mult acest gest abject şi că i-a măcinat ultimele zile de viaţă.

În fond asta arată dimensiunea unui regim care nu este doar autoritar, ci şi profund inuman.

Să fii convins, Ovidiu, că mulţi dintre noi îşi vor aminti de tine ca despre una dintre figurile luminoase ale istoriei postdecembriste, ca un om inteligent si reformator, dincolo de porcăriile pe care regimul Băsescu ţi le-au înscenat si ar vrea sa le arunce in cartea de istorie. Ea, istoria, te va aseza la locul cuvenit, intre cei care au avut un merit indiscutabil in tranzitia de la totalitarism la democratie. Dumnezeu să te odihnească în pace!

PS. M-aş fi aşteptat poate ca Partidul Social – Democrat să organizeze unui fost ministru şi secretar executiv al său funeralii pe măsură. Sau măcar să dea un comunicat de presă, în care să-şi exprime regretul pentru moartea unui om care a fost ani de zile un militant de bază al formaţiunii politice. Probabil însă că în epoca domnilor Vanghelie şi Dragnea, asemenea gesturi de solidaritate şi compasiune nu mai sunt la modă…

Tânăr ziarist fiind am trăit multe momente de evoluţie în spaţiul politic între 1990 şi 1997. Am avut privilegiul să iau interviuri şi lui Corneliu Coposu şi lui Ion Iliescu şi lui Horia Rusu şi lui Emil Constantinescu. Ba chiar, dacă-mi aduc bine aminte, primul interviu pe care Emil Constantinescu l-a dat în noua sa calitate de candidat al Convenţiei Democratice la Preşedinţia României a fost cel luat de mine pentru ziarul Azi.

Având această întreagă istorie în spate, pot să meditez la ceea ce înseamnă calitatea clasei politice din România. Şi să constat, din păcate, nu un progres, ci un regres. Un agresiv regres, intelectual cel puţin. Cei pe care i-am menţionat mai sus erau cât de cât oameni cu pregătire academică. Puteai să fii de acord sau nu cu opiniile lor, dar nu le puteai pune la îndoială calitatea intelectuală.

Dan Marţian, în felul lui, devenit pentru unii un fel de stindard al rezistenţei conservatoare de sorginte cripto-comunistă, era totuşi un intelectual de forţă. Un om cu care puteai discuta despre doctrină sau cărţi. Vasile Văcaru, Dumnezeu să-l ierte şi pe el, care mi-a fost şi naş de cununie, era considerat de presa „democratică” un fel de bastion al conservatorismului PDSR-ist. Intervenţiile sale, uneori abrupte şi dure, făceau deliciul comentariilor negative. Dar şi el era, până la urmă, un intelectual. Chiar şi celebrul Gheorghe Dumitraşcu, de care râdeam în anii 90 şi pe care-l consideram un bufon al Parlamentului, era totuşi un conferenţiar universitar onorabil.

Da, politica românească s-a schimbat. Locul acestor oameni, pe care-i detestam sau îi iubeam la vremea respectivă, din felurite motive a fost luat de cine? De o adunătură de şoferi, chelnări, secretare plasate pe ici pe acolo, şmenari, afacerişti, curve evoluate, oameni cu doctorate şi titluri universitare cumpărate la fără frecvenţă, în general băieţi veseli, care au ştiut să investească într-un lider de partid suficient de mulţi bani ca să-şi asigure ascensiunea şi supravieţuirea pe scena politică.

Dacă cineva mi-ar fi spus în vreo bună zi că Marian Vanghelie ajunge să facă şi desfacă guverne, să se pronunţe asupra Ministerului de Interne, i-aş fi spus: „Hai, du-te la plimbare!” Dacă cineva mi-ar fi spus că echipa de negociere a PSD, de pildă, într-o coaliţie de guvernare, oricare ar fi ea, ar fi formată din Vanghelie, Dragnea şi Oprişan, i-aş fi spus la fel: „Hai, du-te la plimbare, nu se poate lucrul asta!” Dacă cineva mi-ar fi spus că ministru într-un guvern poate să fie Niţă „din pivniţă” şi că secretari de stat o gamă de secretare propuse de Bănicioiu, aş fi spus de asemenea: „Hai du-te la plimbare, nu se poate!”

N-am crezut niciodată că voi spune că mi-e dor intelectual de un Dan Marţian sau Vasile Văcaru, de lungile discuţii pe care le purtam cu ei pe teme de ideologie sau politici. Viaţa publică, astăzi, a fost afundată într-un fel de mocirlă, în care nu mai contează valoarea intelectuală, contează contribuţia financiară, contează şmecheria şi înţelegerea faptului că trebuie să pupi un lider în fund. Acesta este regresul intelectual al politicii româneşti.