Non-soluția

Dacă România ar fi fost o țară cât de cât normală, această săptămână ar fi trebuit să degaje o soluție politică la evenimentele care s-au precipitat începând cu fatidica zi de vineri 13, atunci când oamenii au ieșit pentru prima dată în stradă. Soluția politică putea fi un dialog rațional între partide, fie pentru schimbarea guvernului, fie pentru alegeri anticipate. Și o atitudine cât de cât rațională a președintelui, cu rol constituțional de mediere între stat și societate, chiar dacă demonstranții au strigat „Jos Băsescu!”, el devenind o personificare a mai tuturor relelor care se întâmplă în societatea românească.

Nu a fost nici una nici alta. Sesiunea extraordinară a Parlamentului, convocată la inițiativa opoziției, ne-a oferit doar o interminabilă alocuțiune a lui Emil Boc, într-un registru minimalist și minimalizant. Singura vinovăție pe care și-o „recunoaște” guvernul este de a nu fi comunicat suficient, la care s-a adăugat sacrificarea unui ministru care a scris pe blog. Pentru că Teodor Baconschi nu a fost demis din cauza lipsei sale de performanță, unică în ultimii 20 de ani de diplomație românească, ci pentru „jigniri” aduse protestatarilor. În rest, niciun cuvânt despre nemulțumirile românilor, niciun cuvânt despre modul în care Ministerul de Interne a gestionat protestul din Piața Universității.

Traian Băsescu a apărut în public în a 11-a zi de la declanșarea adunărilor spontane. În prima seară, cu ocazia învestirii – în paranteză fie spus neconstituțională – a ministrului de externe, a servit publicului un fel de lecție de propagandă bolșevică. De vină pentru protestele de stradă sunt Ion Iliescu de pe patul de spital, un colonel rezervist, fost istoric militar despre care trebuia în aceste zile să se afle că tot felul de lucruri „necurate”, desigur Crin Antonescu și Victor Ponta. Cireașa de pe tort a fost Voronin, același Vladimir Voronin în a cărui realegere ca președinte al Republicii Moldova în 2005 Băsescu a jucat un rol important (știe el care), același Voronin cu care actualul președinte trăia în comun experiențe de vinotecă. În a doua seară, șeful statului a încercat să ne servească un fel de discurs programatic, bazat pe ideea marilor reforme pe care le-a înfăptuit pentru statul român. E un comandant de navă, știe direcția în care trebuie să se îndrepte România, nu a greșit absolut nimic și va continua. Desigur, a repetat și el pseudo-scuza lipsei de comunicare. La care a mai adăugat un pic de distanțare discretă în raport cu guvernarea și cu Partidul Democrat-Liberal. Unii au interpretat foarte interesant acest discurs, ca fiind mai degrabă un semnal adresat cancelariilor occidentale decât o „intervenție” cu românii, cum a spus Băsescu. Pentru că ele, cancelariile occidentale, par mai îngrijorate de evoluția situației din România decât autoritățile de la București.

Traian Băsescu și guvernarea au decis o strategie de ignorare a protestelor sociale și au difuzat prin mediile arondate un întreg set de așa-zise argumente: că de fapt numărul protestatarilor este mic și ca atare irelevant în raport cu populația României, că e mai degrabă o „revoluție televizată” a mogulilor ostili, că ciocnirile violente arată că este vorba de grupuri „asociale”. Aceste argumente sunt utilizate în paralel cu avansarea temei că „toate partidele sunt la fel”, că de fapt e nevoie de o reformă a întregii clase politice, etc.

Probabil însă că în sferele puterii atitudinea nu este neapărat unitară, chiar dacă deocamdată toți se străduiesc să vorbească pe aceeași limbă. Unii iau în calcul schimbarea guvernului, alții nu, unii se gândesc la strategii de ieșire, alții nu. În fond, și decizia Curții Constituționale de a respinge comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare spune ceva.

Deocamdată însă e limpede că puterea preferă ignorarea protestelor de stradă și încă speră că ar putea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ninsorile abundente au dat autorităților un mic respiro politic, un fel de „pauză a meciului”. Care va fi atitudinea opoziției și direcția în care se vor îndrepta evenimentele politice vom afla săptămâna viitoare. Puterea a ales până acum o non-soluție. Opoziția trebuie să demonstreze că poate să întoarcă această situație.

Declicul

Dacă în urmă cu o săptămână cineva ar fi încercat câteva predicții pe termen scurt, acestea ar fi sunat cam așa: guvernul își va continua nestingherit practicile abuzive și dominația asupra tuturor instituțiilor, probabil va impune și legea sănătății prin angajarea răspunderii, opoziția își va continua demersurile, pe cale democratică, dar neavând suficientă forță parlamentară acestea vor avea o eficiență limitată, în timp ce populația României va suporta resemnată și tăcută minciuna, corupția și disprețul guvernanților. Iată însă că imposibilul s-a produs. „Episodul Arafat” a fost doar declicul care a făcut ca toate nemulțumirile și tensiunile acumulate în ultimii doi ani să răbufnească la un nivel fără precedent și care cu greu putea fi anticipat.

Reacțiile puterii, care au oscilat de la absență totală și negare până la crearea de diversiuni și încercări disperate de damage control, sunt de fapt sindromul unui sfârșit de regim. Sunt câteva semne clare care arată când un guvern este pe cale să piardă puterea, mai ales în fața presiunii publice. În primul rând acesta începe să facă mici concesii, sperând că așa va mai putea repara câte ceva și va reduce gradul de nemulțumire. Am văzut asta și în 1989 când Ceaușescu anunța în 21 decembrie că va mai da câțiva lei la salarii și acum, când Emil Boc brusc a redescoperit valențele dialogului cu societatea și ale dezbaterii parlamentare.

Ce nu înțelege puterea este că timpul acestor tipuri de măsuri și al cedărilor mărunte a trecut. Că după 14 angajări de răspunderi, după ce a refuzat în mod constant orice dialog cu partenerii sociali, cu opoziția, după ce a sfidat și umilit o țară întreagă, după ce a furat în văzul lumii, după ce a călcat în picioare legi, instituții și oameni, este prea târziu pentru așa ceva. Ora în Parlament pentru răspuns la întrebări și interpelări sau comitetul de discuție cu opoziția și cu reprezentanții sindicatelor nu pot salva o putere muribundă. Nici măcar readucerea în Ministerul Sănătății a lui Raed Arafat nu poate. Oamenii au ieșit în stradă din multe motive, au așteptări și nemulțumiri diverse, dar toate au un element comun. Ele au fost de fapt generate de maniera în care puterea de azi, în frunte cu Traian Băsescu, face politică și se comportă în raport cu societatea. Asta sancționează oamenii ieșiți în stradă.

În al doilea rând, într-un sfârșit de regim puterea nu este niciodată capabilă să-și asume responsabilitatea și încearcă strategii diversioniste și de manipulare. Iar pedeliștii ne-au servit un întreg asemenea arsenal. Mai întâi s-a încercat „strategia violenței”, cu două mize: unu, să descurajeze protestatarii pașnici care să stea acasă de frică și de frig și doi, să denatureze percepția publicului larg asupra manifestărilor. Acum n-au mai fost „agenturile străine”, ci „ultrașii”, „galeriile echipelor de fotbal”. Odată eșuată această strategie s-a trecut la o alta, care poate fi denumită generic „toți sunt la fel”. Ca și cum protestul nu ar fi îndreptat împotriva lui Traian Băsescu și a complicilor săi, ci a tuturor politicienilor și partidelor. Și această strategie a eșuat, pentru că cererile oamenilor ieșiți în stradă sunt foarte simple: Jos Băsescu, Jos Guvernul și Alegeri anticipate. A urmat, în fine, strategia „mimării dialogului”, a dorinței de deschidere. Și ea infirmată și respinsă pentru că este total necredibilă.

În toată această perioadă însă n-am auzit pe niciunul dintre reprezentanții puterii recunoscându-și clar și explicit vina, răspunderea pentru situația în care a ajuns România azi și luând măcar în considerare ipoteza de a pleca de bună voie. Lipsa rațiunii și rezistența la schimbare este al treilea semnal al sfârșitului.

Viitorul se scrie în aceste zile. Dar un lucru este cert. Odată produs declicul care a declanșat valul de proteste, nu există cale de întoarcere. Dacă în urmă cu o săptămână unii credeau că această putere este veșnică, acum e clar că zilele ei sunt numărate.

Bilanțul anului 2011 – perspectiva asupra opoziției

2011 a debutat în forță prin încheierea pe 5 februarie a acordului privind constituirea Uniunii Social Liberale. În cursul lunii ianuarie, PNL și PC formaseră Alianța de Centru Dreapta. Uniunea Social Liberală s-a constituit așadar între social-democrați și noua Alianță de Centru Dreapta cu specificarea foarte clară a faptului că între cele două componente va exista o paritate în ceea ce privește candidaturile. Nu vom rememora acum aici toate momentele pe care noua opoziție unită le-a parcurs în 2011. Câteva elemente merită însă subliniate.

În primul rând, USL este blocul politic de opoziție cu cea mai mare forță electorală după 1990. Fie că a fost vorba de Convenția Democratică în 1996 sau de Alianța Dreptate și Adevăr în 2004, nici una dintre acestea nu depășea o simpatie publică de 30-35%. USL a început la cote de încredere de peste 50% și indiferent de jocurile care se vor face prin sondaje de opinie rămâne cea mai puternică agregare de opoziție din ultimii 20 de ani.

Merită un comentariu teza, enunțată dintr-o anumită zonă a analiștilor băsescieni, conform căreia USL va scădea sub 50% și ca atare va fi supusă unui proces de destructurare. După părerea mea, chiar și liderii Uniunii au greșit căzând în această capcană a dezbaterii despre un rezultat de 50% + 1, validând cumva ideea ca doar acest rezultat ar garanta o nominalizare de prim-ministru din partea președintelui încă în exercițiu. Să ne amintim totuși că și în 1996 și în 2000 și în 2004, partidele sau alianțele politice însărcinate cu formarea guvernului n-au depășit niciodată 40% din opțiunile exprimate din electorat. Să ne mai gândim și la faptul că pe actualul sistem de vot uninominal chiar și un scor global de sub 50% poate însemna o majoritate confortabilă de locuri în Parlament, dintr-un număr de colegii pe care USL le câștigă în mod direct. În fine, într-o țară cu pretenții democratice și membră a Uniunii Europene, nici chiar Traian Băsescu nu poate fi atât de nebun, oricât ar fi de abuzivă lectura sa asupra textului constituțional, încât să încredințeze mandatul de formare a guvernului nu formațiunii care a câștigat detașat alegerile, fie cu 45%, fie cu 65%, ci PD-ului care nu va depăși în mod evident 20% din vot.

În concluzie, discuția despre cum USL obține sau nu 50% + 1 mi se pare una falsă. Ea funcționează mai degrabă ca un fel de anestezic pentru militanții PD-ului, tentați mai ales în teritoriu să-și găsească alte culori politice pentru candidaturi, ca o formă de fidelizare prin inhibiție a aparatului de stat și ca un instrument de presiune asupra mediului de afaceri, desigur alături de ANAF și Garda Financiară. Deci USL n-ar trebui să intre în această dezbatere. Ar trebui să spună pur și simplu că și-a propus să câștige alegerile, nu să participe la un joc fals al cifrelor de sondaj.

Un al doilea element important este faptul că Uniunea Social Liberală a reușit în 2011 foarte rapid să-și armonizeze și viziunea economică și opțiunile de personal politic. Iată că între politicile liberale de stimulare a sectorului privat și orientarea social-democrată în zona redistibuirii s-a putut construi o ofertă coerentă de sistem de impozitare regresiv care pleacă de la 16%, actualul nivel al cotei unice și merge nu în sus, ci în jos, spre 8% pentru categoriile cele mai defavorizate. Nici adjudecarea candidaturilor pentru alegerile locale nu a generat, cu câteva excepții, atât „sânge pe pereți” precum se așteptau contestatarii noii alianțe.

Că USL este un competitor redutabil o demonstrează și atacurile fără precedent la care a fost supus din partea puterii. E de ajuns să analizăm discursurile PD-iste, care abundă de prognoze cum că USL n-ar rezista până la alegeri și de referiri nu tocmai onorabile la persoanele liderilor USL, descriși în fel și chip: „imaturi”, „chiulangii”, „dinozauri” etc. Ba chiar și strategii mai sofisticate au fost puse în mișcare, de la dislocări de oameni pe dosare sau pe bani, la intoxicări media sau de institute de sondaj și la modificarea legislației electorale sau comasarea alegerilor. Or, întrebarea firească este: dacă USL e atât de slab și de vulnerabil, de ce e nevoie de un arsenal atât de puternic și de elaborat împotriva sa?

Pariul cel mare pentru blocul opoziției în 2012 va fi mobilizarea populației la vot. Cu alte cuvinte, a genera acel val de opinie publică ce impune schimbarea puterii. Nu e un pariu foarte simplu, în condițiile de astăzi ale destructurării relațiilor sociale, ale apatiei populației, ale tezei generalizate că „toți politicienii sunt la fel”, că votul este inutil și că oricum nimic nu se poate schimba. Bătălia majoră pentru USL nu este cu actuala putere, ci cu această percepție a populației.

Din acest punct de vedere, intenția anunțată de liderii USL de a definitiva până în februarie-martie programul alternativ de guvernare și de a-i supune pe toți candidații Uniunii unui tip de scrutin popular, un fel de alegeri preliminare, ar putea constitui un factor de mobilizare a energiilor sociale. „Armata” USL va fi astfel obligată să inițieze un dialog cu societatea, să-și prezinte programele și argumentele pentru candidaturi. În felul acesta poate vor fi activați și acei militanți ai USL care, mai ales la nivel județean, se „culcă” pe sondajele de opinie, nu fac nimic și cred că vor obține demnități publice, exclusiv pe trend-ul național. În fapt, e un test și pentru electorat care va vedea astfel că există alternativă și pentru membrii USL care trebuie să iasă din amorțeală.

Bilanțul anului 2011 – perspectiva asupra puterii

2011 nu a fost un an deloc liniștit. Pentru nimeni. Nici pentru actuala putere, nici pentru opoziție și cu atât mai puțin pentru societatea românească în ansamblu. O privire retrospectivă asupra celor mai importante evenimente și evoluții din anul ce tocmai se încheie ne dezvăluie un tablou extrem de complex, care poate fi analizat din unghiuri diferite. Așa că o să începem cu bilanțul puterii, urmărind care a fost strategia și focusul acesteia și cu ce rezultate.

În primul rând, chiar dacă a reușit păstrarea status-quo-ului, respectiv menținerea coaliției de guvernare și a majorității parlamentare, puterea actuală și-a continuat declinul și se află la cea mai scăzută cotă de încredere din ultimii 20 de ani, în timp ce PD se zbate în jurul pragului de 20%. Dacă la finele anului 2010, acest procent nu însemna un eșec electoral previzibil, ci lăsa deschisă competiția, odată cu formarea USL, ca alianță a opoziției unite, PD-ul s-a văzut condamnat la pierderea alegerilor și obligat, totodată, la o regândire a strategiei. Prin urmare, 2011 s-a transformat într-o căutare asiduă de soluții și artificii dintre cele mai neobișnuite – de natură politică, administrativă și legislativă – capabile să diminueze pierderile electorale ale PD.

În al doilea rând, unul dintre paradoxurile anului 2011, legat de primul aspect, este acela că agenda puterii, impusă și în plan mediatic, a avut prea puțin de-a face cu cel mai important și sensibil subiect: criza economică. Sub presiunea competiției interne, partidul lui Emil Boc și-a focusat aproape toată acțiunea politică și strategia mediatică pe proiecte cu țintă electorală. Așa se face că în anul de grație 2011, când întreaga Europă (și România mai ales) a traversat o criză economică fără precedent, guvernul de la București a fost preocupat de orice altceva decât de măsuri care să aducă relansarea economiei. În timp ce guvernele din Italia și Grecia demisionau, iar cele din Franța și Germania căutau soluții de ieșire din criză, Traian Băsescu și Emil Boc vorbeau despre reorganizarea administrativ-teritorială, despre comasarea alegerilor sau modificarea Constituției. Chiar și atunci când au avut loc, discuțiile pe teme economice au fost cumva colaterale. Strategia de a direcționa dezbaterea spre subiecte convenabile și de a distrage atenția de la marile probleme ale societății a funcționat pentru putere în mare parte. Dintre proiectele mult discutate, testul negocierii din interiorul coaliției l-a trecut doar comasarea alegerilor, adoptată pe ultima sută de metri prin angajarea răspunderii.

În al treilea rând, puterea a dovedit o uluitoare rezistență la schimbare, preferând să plătească toate costurile continuării cu niște personaje erodate și dezagreate decât să facă ajustări interne, care implicau un grad mai mare sau mai mic de incertitudine. Un an întreg zvonurile despre înlocuirea premierului sau despre remanieri nu au contenit. Însă cu excepția înființării ministerului fondurilor europene condus de Leonard Orban și a schimbărilor succesive de la muncă (Nelu Botiș – Sebastian Lăzăroiu – Sulfina Barbu) în structura cabinetului nu s-a petrecut nimic notabil. Ba, mai mult decât atât, Emil Boc a fost reconfirmat, cu „binecuvântarea” lui Traian Băsescu, și în funcția de președinte al PD.

În fine, dacă puterea a reușit ceva în anul 2011, acest lucru este degradarea fără precedent a relațiilor sociale, împreună cu depășirea oricăror limite în ceea ce înseamnă funcționarea instituțiilor democratice și statul de drept în România. Moștenirea pe care Traian Băsescu și Emil Boc o lasă românilor în 2011 nu este dată nici de miile de locuri de muncă pierdute, nici de miile de firme închise, nici de plecarea Nokia, nici de mult discutatul deficit bugetar, nici măcar de datoriile împovărătoare pe care le vom plăti ani buni de acum înainte. Deși toate acestea sunt reale și contează. Adevărata moștenire pe care puterea ne-o lasă în 2011 este regresul democratic, încă neconștientizat pe deplin. Și cum autoritarismul merge în paralel cu un anumit climat social, cealaltă moștenire pe care puterea ne-o lasă este o societate care oscilează între resemnare și cinism, pur și simplu pentru că nu-și poate vedea viitorul.