De ce trebuie neapărat înlăturată Corina Dumitrescu?!

Mărturisesc că arareori am văzut un dispozitiv mai puternic aliniat pentru înlăturarea unui membru al Guvernului României decât în cazul Corinei Dumitrescu. Oficinele de propagandă s-au pus în mișcare exemplar. S-a căutat un CV care conține greșeli de redactare, s-au dat mesaje la Stanford University, s-au adunat niște semnături de profesori universitari pe o scrisoare către Victor Ponta. Scrisoare care merită chiar ea un comentariu, pentru că un asemenea text comunist am văzut mai rar în ultimii 20 de ani. Ideea ei de bază este că un rector provenind din învățământul privat (chiar dacă „nimeni nu contestă capacitățile manageriale și profesionale ale doamnei Corina Dumitrescu”) nu poate ocupa funcția de ministru al învățământului. Și asta la 20 de ani după ce cu toții am crezut că am trecut la o societate bazată pe valorile economiei de piață.

Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, pe care a fondat-o Corina Dumitrescu, alături de profesorul Momcilo Luburici, a fost catalogată cu lejeritate de aparatul propagandistic băsist drept o „fabrică de diplome”. Nu mai contează faptul că ARACIS, instituția care dă calificative în domeniul universitar, a oferit „grad ridicat de încredere” acestei universități. S-au făcut cercetări extinse, „cu mijloace specifice”, asupra oamenilor care predau în Universitate. De parcă ar fi singura instituție de învățământ superior unde activează și politicieni. Nu-i o problemă, de pildă, că MRU, Cristi Preda, Ionuț Stanomir predau la Facultăți din Universitatea București. Problema a devenit că unii dintre noi (inclusiv subsemnatul) predăm la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”.

Nu a existat atâta contestare și mobilizare propagandistică precum în cazul Corinei Dumitrescu atunci când ministru al învățământului a fost numit Cătălin Baba, un fel de zootehnist cu pretenții de științe politce, rejectat chiar de Universitatea Babeș-Bolyai. Nici atunci când a fost propus Daniel Funeriu, un individ care nu și-a echivalat niciodată diplomele în sistemul universitar românesc.

Și atunci de ce această isterie generală pe tema numirii Corinei Dumitrescu, dincolo de teza absurdă că la 20 de ani de la revoluție învățământul superior privat nu are dreptul să fie reprezentat la vârful deciziilor politico-administrative? Explicațiile țin de dinamica intereselor din spațiul unversitar românesc.

Aici se poartă o bătălie crâncenă între monopol și liberalizare. Monopolul este reprezentat de un grup de indivizi care și-au asumat într-un fel rolul și beneficiile de orientare a spațiului unversitar. De la Lazăr Vlăsceanu la Mircea Miclea, la prepușii lor Daniel Funeriu și Cătălin Baba. Pe ei îi găsești peste tot, în toate „comitetele și comițiile”, iar veniturile pe care le încasează ar putea să fie un interesant obiect de studiu pentru instituții specializate. Tot ei au produs, sub oblăduirea lui Traian Băsescu, faimoasa lege a învățământului trecută prin asumarea răspunderii, lege menită să le consacre propriul monopol și să-i scoată din sistem pe cei care nu fac parte din această „gașcă” (scuzați-mi termenul neuniversitar).

Dar ea, „gașca”, care mai are prelungiri și prin zonele periferice ale partidelor ce vor asigura guvernarea viitoare, știe că va avea o viață grea cu un ministru al învățământului ca și Corina Dumitrescu. „Gașca” se opune și a mobilizat în acest scop tot aparatul de propagandă de care încă mai dispune regimul băsist.

Sunt convins însă că USL-ul nu va ceda.

Tony Blair sau despre leadership

L-am ascultat vorbind pe Tony Blair de mai multe ori. Ne-am întâlnit cu el la Downing Street 10, atunci când era prim-ministru, l-am auzit și prin 2003 la o reuniune extrem de interesantă a rețelei Progressive Politics, o formulă politică pe care el a construit-o pentru a grupa formațiuni de stânga, centru-stânga, cu o viziune mai degrabă centristă asupra politicii. De aceea Tony Blair nu este pentru mine o surpriză.

Discursul de ieri din Aula Universității Româno-Americane mai degrabă mi-a confirmat părerea despre Blair: este un lider care inspiră forță, încredere, determinare. Nu conținutul a fost acela care l-a definit pe Blair ieri. Nu a fost neapărat o viziune spectaculoasă despre Europa sau viitorul ei. În câteva cuvinte s-ar rezuma astfel: unu, pe termen scurt Europa trebuie să mențină o monedă comună. Doi, pe termen lung, Europa trebuie să găsească acele elemente care pot să constituie resurse ale puterii sale: securitatea comună și armata, piața forței de muncă etc.

Nu conținutul prelegerii despre Europa a fost atracția mesajului lui Tony Blair. Unii oameni din lumea bancară au afirmat chiar, dezamăgiți, că „Tony Blair n-a spus nimic”, că ar fi putut spune mai mult, apropo de criză, de Europa.

Tonul mi s-a părut însă important. Un ton de lider. De fapt Tony Blair a vorbit în acea oră și jumătate consacrată întrebărilor și răspunsurilor despre chestiuni care țin de leadership-ul politic, de încredere și de optimism. Amânarea unei decizii este în sine o decizie, cu consecințele ei, spunea de pildă Tony Blair, referindu-se la situația din Bosnia și Hertegovina anilor 90. Un lider nu poate niciodată să-i mulțumească pe toți, oricât ar dori el. „When you decide, you divide.”

Două sunt chestiunile care mi-au atras atenția în speech-ul lui Tony Blair. Mai întâi abordarea față de stânga și dreapta. Politica se face de pe poziții de centru, ne-a spus Tony Blair. Stânga și dreapta nu mai sunt aceleași ca în secolul XX, diviziunea nu mai este neapărat între ele, ci între politicienii „deschiși” („open-minded”) și cei captivi propriilor mentalități („close-minded”).

A doua chestiune, abordarea despre stat. Nu persistența în ideea „statului social” este un deziderat, ci încercarea de a-l transforma. Scopul nu este un stat care să decidă în locul indivizilor, ci unul care să-i încurajeze. „Empower people” – aceasta a fost expresia lui. Nu știu cum se traduce foarte bine în românește.

Una peste alta, mi-a plăcut Tony Blair. Ne-a spus, cu titlu de glumă, inclusiv faptul că a pierdut de 8 ori un mandat în Parlament și a persistat să facă politică. Pentru că în politică e nevoie de optimism și e nevoie de leadership.
„Nu au fost vremuri în care Europa să aibă nevoie de un leadership mai puternic și nu au fost vremuri în care leadershipul în Europa să aibă dificultăți mai mari,” a spus Tony Blair.

O lecție de leadership, de inspirație politică, de optimism.

Ce așteaptă puterea?

…sau mai bine zis ce speră puterea? După instalarea cabinetului Ungureanu puterea pare a-și fi construit o proiecție, pe termen mai lung, care îmbină reșaparea unor teme arhicunoscute, cu unele ceva mai noi, dar toate cu o doză însemnată de wishful thinking. Sau altfel spus o proiecție ipotetică despre cum și-ar dori PD să se întâmple lucrurile de acum și până în toamnă.

Eu îmi mențin punctul de vedere că instalarea rapidă și oarecum brutală a guvernului Mihai Răzvan Ungureanu nu a fost determinată de vreun scenariu al pediștilor, ci de anumite presiuni externe, care nu mai vedeau în Traian Băsescu un aliat pe care se pot baza într-un context internațional extrem de fluid, în perspectiva unor crize economice și militare. Un președinte extrem de contestat în interior, cu o popularitate sub 10%, nu poate fi un partener viabil pe o hartă geopolitică relativ complicată. Probabil că de aceea a fost nevoie ca el să fie dublat de un premier nou, dar atașat acelorași orientări geostrategice. Probabil că și de aceea premierul nu s-a recrutat din rândul unor specialiști din zona financiar-bancară, cum ar fi fost firesc în perioadă de criză, ci din rândul șefilor serviciilor secrete.

Pe această conjunctură, PD-ul, în mare cădere de formă, a început să-și „brodeze” propriul scenariu, care ar fi cam următorul. Vreo două luni agenda publică să fie ocupată de discuții despre guvernul Ungureanu și, mai ales, despre persoana primului-ministru. Și în loc să vorbim despre falimentul actualei puteri pe toate planurile, despre gravele probleme sociale și despre lipsa totală de perspective economice – asta ca să numim doar temele generice, lăsând la o parte subiectele zilnice din același registru – dezbaterile la ordinea zilei să fie despre cât de bun, tânăr și nou este guvernul Ungureanu, despre cum a crescut Mihai Răzvan Ungureanu în sondaje 7% în 7 zile precum personajele fantastice, dacă MRU va fi sau nu președinte al PD, dacă va fi sau nu candidat la președinția României și mai ales concurent al lui Crin Antonescu.

Mașinăria de framing the debate s-a pornit deja. Și este absolut uluitor cât de „bine” reacționează ziariștii români la ea. Pe domnul Lăzăroiu nu-l întreabă nimeni, de pildă, cum stă el pe banii controversatei Universități „Spiru Haret” și ce caută pe acolo. Și nu-i amintește nimeni că niciuna din predicțiile sale nu s-a îndeplinit vreodată. În schimb discutăm de vreo două zile, că domnul Lăzăroiu a spus că USL va avea nu știu câte procente la alegerile locale, că se va sparge după, că va urma o coaliție stânga – dreapta incluzând PSD-ul. Și mai discutăm despre faptul că se va constitui o Mișcare Populară, de parcă România asta ar aștepta. Un lung prilej de vorbe și ipoteze, menit să evite dezbaterea de fond asupra ceea ce preocupă societatea românească în mod real.

Ce ar mai aștepta puterea? Dacă ar apărea cumva între timp și o criză internațională, care să crească tensiunea politică, să agite spiritele, să genereze mutări pe agenda publică și eventual să devină pretext pentru invocarea cu emfază a interesului național, cu atât mai bine.

Și uite așa pediștii speră că timpul trece, vine primăvara și implicit încep pregătirile pentru alegerile locale și campania propriu-zisă. Perioadă în care lumea va fi concentrată pe teritoriu și ea, puterea, va reuși să scape de presiunea pe guvernarea centrală. Fără îndoială, una dintre încercările strategice disperate ale PD pentru locale va fi aceea de a depolitiza campania cât mai mult posibil, în așa fel încât atenția publică să nu fie focalizată pe lupta putere vs. opoziție, ci pe discuții despre podețe prin comune, drumuri, biserici, despre cât de buni au fost primarii PD și cum au primit ei fonduri de la guvern. Nu știu dacă PD chiar se așteaptă că lumea să uite pur și simplu anii de minciuni, corupție, incompetență, umilință și cinism. Sau măcar dacă nu uită, să cauționeze cumva PD și să-i acorde circumstanțe atenuante. Sincer, eu mă îndoiesc. Dar probabil că democrat-liberalii vor face eforturi disperate pentru a muta dezbaterea dinspre centru spre teritoriu, dinspre procesul politic la nivel național înspre teme de administrație locală. Acestea dublate de alocări de fonduri guvernamentale, pomeni electorale și alte instrumente și practici specifice.

Paradoxul anului electoral 2012 face ca pentru prima dată după 20 de ani să nu existe semne de întrebare asupra câștigătorului alegerilor, iar miza formațiunii aflate la putere să nu fie alta decât a-și limita propria pierdere electorală și a-și scădea adversarul de pe locul întâi sub 50%. Reversul acestei situații este că nota obișnuită a comentariilor și analizelor tinde să lase în plan secund ecartul uriaș, unic, între USL și PD și să se refere mai degrabă la micile variații procentuale, cu plus sau cu minus, în jurul cifrelor de 50% în cazul USL, 20% în cazul PD.

În atare condiții, PD speră să modeleze un anumit tip de percepție, după alegerile locale, potrivit căreia „nu stă chiar așa de rău”, în așa fel încât un scor să spunem de 20% sau recâștigarea unor localități să apară drept un fel de reușită. Asta în pofida realității cifrelor care ar arăta o înfrângere zdrobitoare în fața USL și o prăbușire masivă în comparație cu 2008. Iar cu această percepție deformată să poată intra în toamnă, unde să salveze ce se mai poate salva.

Cam acesta este traseul imaginar al PD, iar primele lui semnale deja le vedem. El subestimează, pentru a câta oară, gradul de înțelegere, determinarea și reacția unei populații care s-a săturat de această putere, cu Traian Băsescu în frunte.

Premierul din eprubetă

Rezerva națională de cadre pare foarte săracă în materie de „tehnocrați” de vreme ce pe lista scurtă a numelor vehiculate pentru postul de premier au figurat doar șefii serviciilor secrete, alături de eternul Mugur Isărescu, cel mai longeviv demnitar român. Nu-i punem aici la socoteală pe niște băieți gen Blănculescu sau Călin Georgescu, care umblă de ceva vreme prin oraș cu CV-urile în mână doar doar va lua cineva în considerare oferta lor. În fine, opțiunea lui Traian Băsescu, strategia de salvare a imaginii lui personale, a fost Mihai Răzvan Ungureanu.

Profilul noului premier ne arată clar sensul demersului lui Traian Băsescu: imaginea guvernării și nu soarta României este în joc. Mihai Răzvan Ungureanu nu e în niciun caz un tehnocrat, în sensul în care o guvernare de criză ar fi avut nevoie. Țările care au apelat la tehnocrați pentru a conduce executive de criză i-au recrutat din zona financiară sau bancară, în nici un caz din zona serviciilor secrete. MRU nu e nici măcar independent, de vreme ce aparține de ani buni sistemului de putere al lui Traian Băsescu. Nu am știință ca el să fie vreun bun administrator, mecanismul Serviciului de Informații Externe funcționând cam în aceiași parametri, indiferent cine a fost director. Mari demersuri de reformă pe acolo nu a făcut, de vreme ce schimbarea în SIE s-a întâmplat cu mult înaintea aderării României la NATO, ca o precondiție a acesteia. Măcar de-ar fi fost un politician puternic, cu voință și idei proprii. Însă MRU nu s-a confruntat nici măcar o dată cu testul urnelor. Singura ocazie când MRU a îndrăznit să se supună vreunor alegeri a fost la Congresul PNL din ianuarie 2007 și a pierdut cu brio în fața lui Adrian Cioroianu.

Deci ce este atunci Mihai Răzvan Ungureanu? Nu e vorba nici de pregătirea profesională, nici de cultură, nici măcar de anumite abilități diplomatice. El este prototipul demnitarului „creat în eprubetă”. Din eprubetă a sărit direct în funcție de secretar de stat la Ministerul de Externe, iar apoi titular al acestui portofoliu. Pe aceleași căi netransparente a ajuns director al Serviciului de Informații Externe, iar acum a fost nominalizat premier. În eprubetă se încearcă un scenariu mai amplu, în care MRU devine lider de imagine al PD și succesor al lui Traian Băsescu la Cotroceni.

Cine amestecă ingredientele în eprubetă? Răspunsul vi-l dați singuri. Pentru cum se poate face carieră fără să te supui niciodată validării publice e un interesant studiu de caz.

P.S. Disperarea e mare! PD acceptă să-și sacrifice toată garnitura ministerială. Numele vehiculate însă ca înlocuitori alcătuiesc o listă ridicolă.

Non-soluția

Dacă România ar fi fost o țară cât de cât normală, această săptămână ar fi trebuit să degaje o soluție politică la evenimentele care s-au precipitat începând cu fatidica zi de vineri 13, atunci când oamenii au ieșit pentru prima dată în stradă. Soluția politică putea fi un dialog rațional între partide, fie pentru schimbarea guvernului, fie pentru alegeri anticipate. Și o atitudine cât de cât rațională a președintelui, cu rol constituțional de mediere între stat și societate, chiar dacă demonstranții au strigat „Jos Băsescu!”, el devenind o personificare a mai tuturor relelor care se întâmplă în societatea românească.

Nu a fost nici una nici alta. Sesiunea extraordinară a Parlamentului, convocată la inițiativa opoziției, ne-a oferit doar o interminabilă alocuțiune a lui Emil Boc, într-un registru minimalist și minimalizant. Singura vinovăție pe care și-o „recunoaște” guvernul este de a nu fi comunicat suficient, la care s-a adăugat sacrificarea unui ministru care a scris pe blog. Pentru că Teodor Baconschi nu a fost demis din cauza lipsei sale de performanță, unică în ultimii 20 de ani de diplomație românească, ci pentru „jigniri” aduse protestatarilor. În rest, niciun cuvânt despre nemulțumirile românilor, niciun cuvânt despre modul în care Ministerul de Interne a gestionat protestul din Piața Universității.

Traian Băsescu a apărut în public în a 11-a zi de la declanșarea adunărilor spontane. În prima seară, cu ocazia învestirii – în paranteză fie spus neconstituțională – a ministrului de externe, a servit publicului un fel de lecție de propagandă bolșevică. De vină pentru protestele de stradă sunt Ion Iliescu de pe patul de spital, un colonel rezervist, fost istoric militar despre care trebuia în aceste zile să se afle că tot felul de lucruri „necurate”, desigur Crin Antonescu și Victor Ponta. Cireașa de pe tort a fost Voronin, același Vladimir Voronin în a cărui realegere ca președinte al Republicii Moldova în 2005 Băsescu a jucat un rol important (știe el care), același Voronin cu care actualul președinte trăia în comun experiențe de vinotecă. În a doua seară, șeful statului a încercat să ne servească un fel de discurs programatic, bazat pe ideea marilor reforme pe care le-a înfăptuit pentru statul român. E un comandant de navă, știe direcția în care trebuie să se îndrepte România, nu a greșit absolut nimic și va continua. Desigur, a repetat și el pseudo-scuza lipsei de comunicare. La care a mai adăugat un pic de distanțare discretă în raport cu guvernarea și cu Partidul Democrat-Liberal. Unii au interpretat foarte interesant acest discurs, ca fiind mai degrabă un semnal adresat cancelariilor occidentale decât o „intervenție” cu românii, cum a spus Băsescu. Pentru că ele, cancelariile occidentale, par mai îngrijorate de evoluția situației din România decât autoritățile de la București.

Traian Băsescu și guvernarea au decis o strategie de ignorare a protestelor sociale și au difuzat prin mediile arondate un întreg set de așa-zise argumente: că de fapt numărul protestatarilor este mic și ca atare irelevant în raport cu populația României, că e mai degrabă o „revoluție televizată” a mogulilor ostili, că ciocnirile violente arată că este vorba de grupuri „asociale”. Aceste argumente sunt utilizate în paralel cu avansarea temei că „toate partidele sunt la fel”, că de fapt e nevoie de o reformă a întregii clase politice, etc.

Probabil însă că în sferele puterii atitudinea nu este neapărat unitară, chiar dacă deocamdată toți se străduiesc să vorbească pe aceeași limbă. Unii iau în calcul schimbarea guvernului, alții nu, unii se gândesc la strategii de ieșire, alții nu. În fond, și decizia Curții Constituționale de a respinge comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare spune ceva.

Deocamdată însă e limpede că puterea preferă ignorarea protestelor de stradă și încă speră că ar putea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ninsorile abundente au dat autorităților un mic respiro politic, un fel de „pauză a meciului”. Care va fi atitudinea opoziției și direcția în care se vor îndrepta evenimentele politice vom afla săptămâna viitoare. Puterea a ales până acum o non-soluție. Opoziția trebuie să demonstreze că poate să întoarcă această situație.

Declicul

Dacă în urmă cu o săptămână cineva ar fi încercat câteva predicții pe termen scurt, acestea ar fi sunat cam așa: guvernul își va continua nestingherit practicile abuzive și dominația asupra tuturor instituțiilor, probabil va impune și legea sănătății prin angajarea răspunderii, opoziția își va continua demersurile, pe cale democratică, dar neavând suficientă forță parlamentară acestea vor avea o eficiență limitată, în timp ce populația României va suporta resemnată și tăcută minciuna, corupția și disprețul guvernanților. Iată însă că imposibilul s-a produs. „Episodul Arafat” a fost doar declicul care a făcut ca toate nemulțumirile și tensiunile acumulate în ultimii doi ani să răbufnească la un nivel fără precedent și care cu greu putea fi anticipat.

Reacțiile puterii, care au oscilat de la absență totală și negare până la crearea de diversiuni și încercări disperate de damage control, sunt de fapt sindromul unui sfârșit de regim. Sunt câteva semne clare care arată când un guvern este pe cale să piardă puterea, mai ales în fața presiunii publice. În primul rând acesta începe să facă mici concesii, sperând că așa va mai putea repara câte ceva și va reduce gradul de nemulțumire. Am văzut asta și în 1989 când Ceaușescu anunța în 21 decembrie că va mai da câțiva lei la salarii și acum, când Emil Boc brusc a redescoperit valențele dialogului cu societatea și ale dezbaterii parlamentare.

Ce nu înțelege puterea este că timpul acestor tipuri de măsuri și al cedărilor mărunte a trecut. Că după 14 angajări de răspunderi, după ce a refuzat în mod constant orice dialog cu partenerii sociali, cu opoziția, după ce a sfidat și umilit o țară întreagă, după ce a furat în văzul lumii, după ce a călcat în picioare legi, instituții și oameni, este prea târziu pentru așa ceva. Ora în Parlament pentru răspuns la întrebări și interpelări sau comitetul de discuție cu opoziția și cu reprezentanții sindicatelor nu pot salva o putere muribundă. Nici măcar readucerea în Ministerul Sănătății a lui Raed Arafat nu poate. Oamenii au ieșit în stradă din multe motive, au așteptări și nemulțumiri diverse, dar toate au un element comun. Ele au fost de fapt generate de maniera în care puterea de azi, în frunte cu Traian Băsescu, face politică și se comportă în raport cu societatea. Asta sancționează oamenii ieșiți în stradă.

În al doilea rând, într-un sfârșit de regim puterea nu este niciodată capabilă să-și asume responsabilitatea și încearcă strategii diversioniste și de manipulare. Iar pedeliștii ne-au servit un întreg asemenea arsenal. Mai întâi s-a încercat „strategia violenței”, cu două mize: unu, să descurajeze protestatarii pașnici care să stea acasă de frică și de frig și doi, să denatureze percepția publicului larg asupra manifestărilor. Acum n-au mai fost „agenturile străine”, ci „ultrașii”, „galeriile echipelor de fotbal”. Odată eșuată această strategie s-a trecut la o alta, care poate fi denumită generic „toți sunt la fel”. Ca și cum protestul nu ar fi îndreptat împotriva lui Traian Băsescu și a complicilor săi, ci a tuturor politicienilor și partidelor. Și această strategie a eșuat, pentru că cererile oamenilor ieșiți în stradă sunt foarte simple: Jos Băsescu, Jos Guvernul și Alegeri anticipate. A urmat, în fine, strategia „mimării dialogului”, a dorinței de deschidere. Și ea infirmată și respinsă pentru că este total necredibilă.

În toată această perioadă însă n-am auzit pe niciunul dintre reprezentanții puterii recunoscându-și clar și explicit vina, răspunderea pentru situația în care a ajuns România azi și luând măcar în considerare ipoteza de a pleca de bună voie. Lipsa rațiunii și rezistența la schimbare este al treilea semnal al sfârșitului.

Viitorul se scrie în aceste zile. Dar un lucru este cert. Odată produs declicul care a declanșat valul de proteste, nu există cale de întoarcere. Dacă în urmă cu o săptămână unii credeau că această putere este veșnică, acum e clar că zilele ei sunt numărate.

Bilanțul anului 2011 – perspectiva asupra opoziției

2011 a debutat în forță prin încheierea pe 5 februarie a acordului privind constituirea Uniunii Social Liberale. În cursul lunii ianuarie, PNL și PC formaseră Alianța de Centru Dreapta. Uniunea Social Liberală s-a constituit așadar între social-democrați și noua Alianță de Centru Dreapta cu specificarea foarte clară a faptului că între cele două componente va exista o paritate în ceea ce privește candidaturile. Nu vom rememora acum aici toate momentele pe care noua opoziție unită le-a parcurs în 2011. Câteva elemente merită însă subliniate.

În primul rând, USL este blocul politic de opoziție cu cea mai mare forță electorală după 1990. Fie că a fost vorba de Convenția Democratică în 1996 sau de Alianța Dreptate și Adevăr în 2004, nici una dintre acestea nu depășea o simpatie publică de 30-35%. USL a început la cote de încredere de peste 50% și indiferent de jocurile care se vor face prin sondaje de opinie rămâne cea mai puternică agregare de opoziție din ultimii 20 de ani.

Merită un comentariu teza, enunțată dintr-o anumită zonă a analiștilor băsescieni, conform căreia USL va scădea sub 50% și ca atare va fi supusă unui proces de destructurare. După părerea mea, chiar și liderii Uniunii au greșit căzând în această capcană a dezbaterii despre un rezultat de 50% + 1, validând cumva ideea ca doar acest rezultat ar garanta o nominalizare de prim-ministru din partea președintelui încă în exercițiu. Să ne amintim totuși că și în 1996 și în 2000 și în 2004, partidele sau alianțele politice însărcinate cu formarea guvernului n-au depășit niciodată 40% din opțiunile exprimate din electorat. Să ne mai gândim și la faptul că pe actualul sistem de vot uninominal chiar și un scor global de sub 50% poate însemna o majoritate confortabilă de locuri în Parlament, dintr-un număr de colegii pe care USL le câștigă în mod direct. În fine, într-o țară cu pretenții democratice și membră a Uniunii Europene, nici chiar Traian Băsescu nu poate fi atât de nebun, oricât ar fi de abuzivă lectura sa asupra textului constituțional, încât să încredințeze mandatul de formare a guvernului nu formațiunii care a câștigat detașat alegerile, fie cu 45%, fie cu 65%, ci PD-ului care nu va depăși în mod evident 20% din vot.

În concluzie, discuția despre cum USL obține sau nu 50% + 1 mi se pare una falsă. Ea funcționează mai degrabă ca un fel de anestezic pentru militanții PD-ului, tentați mai ales în teritoriu să-și găsească alte culori politice pentru candidaturi, ca o formă de fidelizare prin inhibiție a aparatului de stat și ca un instrument de presiune asupra mediului de afaceri, desigur alături de ANAF și Garda Financiară. Deci USL n-ar trebui să intre în această dezbatere. Ar trebui să spună pur și simplu că și-a propus să câștige alegerile, nu să participe la un joc fals al cifrelor de sondaj.

Un al doilea element important este faptul că Uniunea Social Liberală a reușit în 2011 foarte rapid să-și armonizeze și viziunea economică și opțiunile de personal politic. Iată că între politicile liberale de stimulare a sectorului privat și orientarea social-democrată în zona redistibuirii s-a putut construi o ofertă coerentă de sistem de impozitare regresiv care pleacă de la 16%, actualul nivel al cotei unice și merge nu în sus, ci în jos, spre 8% pentru categoriile cele mai defavorizate. Nici adjudecarea candidaturilor pentru alegerile locale nu a generat, cu câteva excepții, atât „sânge pe pereți” precum se așteptau contestatarii noii alianțe.

Că USL este un competitor redutabil o demonstrează și atacurile fără precedent la care a fost supus din partea puterii. E de ajuns să analizăm discursurile PD-iste, care abundă de prognoze cum că USL n-ar rezista până la alegeri și de referiri nu tocmai onorabile la persoanele liderilor USL, descriși în fel și chip: „imaturi”, „chiulangii”, „dinozauri” etc. Ba chiar și strategii mai sofisticate au fost puse în mișcare, de la dislocări de oameni pe dosare sau pe bani, la intoxicări media sau de institute de sondaj și la modificarea legislației electorale sau comasarea alegerilor. Or, întrebarea firească este: dacă USL e atât de slab și de vulnerabil, de ce e nevoie de un arsenal atât de puternic și de elaborat împotriva sa?

Pariul cel mare pentru blocul opoziției în 2012 va fi mobilizarea populației la vot. Cu alte cuvinte, a genera acel val de opinie publică ce impune schimbarea puterii. Nu e un pariu foarte simplu, în condițiile de astăzi ale destructurării relațiilor sociale, ale apatiei populației, ale tezei generalizate că „toți politicienii sunt la fel”, că votul este inutil și că oricum nimic nu se poate schimba. Bătălia majoră pentru USL nu este cu actuala putere, ci cu această percepție a populației.

Din acest punct de vedere, intenția anunțată de liderii USL de a definitiva până în februarie-martie programul alternativ de guvernare și de a-i supune pe toți candidații Uniunii unui tip de scrutin popular, un fel de alegeri preliminare, ar putea constitui un factor de mobilizare a energiilor sociale. „Armata” USL va fi astfel obligată să inițieze un dialog cu societatea, să-și prezinte programele și argumentele pentru candidaturi. În felul acesta poate vor fi activați și acei militanți ai USL care, mai ales la nivel județean, se „culcă” pe sondajele de opinie, nu fac nimic și cred că vor obține demnități publice, exclusiv pe trend-ul național. În fapt, e un test și pentru electorat care va vedea astfel că există alternativă și pentru membrii USL care trebuie să iasă din amorțeală.