De ce trebuie neapărat înlăturată Corina Dumitrescu?!

Mărturisesc că arareori am văzut un dispozitiv mai puternic aliniat pentru înlăturarea unui membru al Guvernului României decât în cazul Corinei Dumitrescu. Oficinele de propagandă s-au pus în mișcare exemplar. S-a căutat un CV care conține greșeli de redactare, s-au dat mesaje la Stanford University, s-au adunat niște semnături de profesori universitari pe o scrisoare către Victor Ponta. Scrisoare care merită chiar ea un comentariu, pentru că un asemenea text comunist am văzut mai rar în ultimii 20 de ani. Ideea ei de bază este că un rector provenind din învățământul privat (chiar dacă „nimeni nu contestă capacitățile manageriale și profesionale ale doamnei Corina Dumitrescu”) nu poate ocupa funcția de ministru al învățământului. Și asta la 20 de ani după ce cu toții am crezut că am trecut la o societate bazată pe valorile economiei de piață.

Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, pe care a fondat-o Corina Dumitrescu, alături de profesorul Momcilo Luburici, a fost catalogată cu lejeritate de aparatul propagandistic băsist drept o „fabrică de diplome”. Nu mai contează faptul că ARACIS, instituția care dă calificative în domeniul universitar, a oferit „grad ridicat de încredere” acestei universități. S-au făcut cercetări extinse, „cu mijloace specifice”, asupra oamenilor care predau în Universitate. De parcă ar fi singura instituție de învățământ superior unde activează și politicieni. Nu-i o problemă, de pildă, că MRU, Cristi Preda, Ionuț Stanomir predau la Facultăți din Universitatea București. Problema a devenit că unii dintre noi (inclusiv subsemnatul) predăm la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”.

Nu a existat atâta contestare și mobilizare propagandistică precum în cazul Corinei Dumitrescu atunci când ministru al învățământului a fost numit Cătălin Baba, un fel de zootehnist cu pretenții de științe politce, rejectat chiar de Universitatea Babeș-Bolyai. Nici atunci când a fost propus Daniel Funeriu, un individ care nu și-a echivalat niciodată diplomele în sistemul universitar românesc.

Și atunci de ce această isterie generală pe tema numirii Corinei Dumitrescu, dincolo de teza absurdă că la 20 de ani de la revoluție învățământul superior privat nu are dreptul să fie reprezentat la vârful deciziilor politico-administrative? Explicațiile țin de dinamica intereselor din spațiul unversitar românesc.

Aici se poartă o bătălie crâncenă între monopol și liberalizare. Monopolul este reprezentat de un grup de indivizi care și-au asumat într-un fel rolul și beneficiile de orientare a spațiului unversitar. De la Lazăr Vlăsceanu la Mircea Miclea, la prepușii lor Daniel Funeriu și Cătălin Baba. Pe ei îi găsești peste tot, în toate „comitetele și comițiile”, iar veniturile pe care le încasează ar putea să fie un interesant obiect de studiu pentru instituții specializate. Tot ei au produs, sub oblăduirea lui Traian Băsescu, faimoasa lege a învățământului trecută prin asumarea răspunderii, lege menită să le consacre propriul monopol și să-i scoată din sistem pe cei care nu fac parte din această „gașcă” (scuzați-mi termenul neuniversitar).

Dar ea, „gașca”, care mai are prelungiri și prin zonele periferice ale partidelor ce vor asigura guvernarea viitoare, știe că va avea o viață grea cu un ministru al învățământului ca și Corina Dumitrescu. „Gașca” se opune și a mobilizat în acest scop tot aparatul de propagandă de care încă mai dispune regimul băsist.

Sunt convins însă că USL-ul nu va ceda.

Tony Blair sau despre leadership

L-am ascultat vorbind pe Tony Blair de mai multe ori. Ne-am întâlnit cu el la Downing Street 10, atunci când era prim-ministru, l-am auzit și prin 2003 la o reuniune extrem de interesantă a rețelei Progressive Politics, o formulă politică pe care el a construit-o pentru a grupa formațiuni de stânga, centru-stânga, cu o viziune mai degrabă centristă asupra politicii. De aceea Tony Blair nu este pentru mine o surpriză.

Discursul de ieri din Aula Universității Româno-Americane mai degrabă mi-a confirmat părerea despre Blair: este un lider care inspiră forță, încredere, determinare. Nu conținutul a fost acela care l-a definit pe Blair ieri. Nu a fost neapărat o viziune spectaculoasă despre Europa sau viitorul ei. În câteva cuvinte s-ar rezuma astfel: unu, pe termen scurt Europa trebuie să mențină o monedă comună. Doi, pe termen lung, Europa trebuie să găsească acele elemente care pot să constituie resurse ale puterii sale: securitatea comună și armata, piața forței de muncă etc.

Nu conținutul prelegerii despre Europa a fost atracția mesajului lui Tony Blair. Unii oameni din lumea bancară au afirmat chiar, dezamăgiți, că „Tony Blair n-a spus nimic”, că ar fi putut spune mai mult, apropo de criză, de Europa.

Tonul mi s-a părut însă important. Un ton de lider. De fapt Tony Blair a vorbit în acea oră și jumătate consacrată întrebărilor și răspunsurilor despre chestiuni care țin de leadership-ul politic, de încredere și de optimism. Amânarea unei decizii este în sine o decizie, cu consecințele ei, spunea de pildă Tony Blair, referindu-se la situația din Bosnia și Hertegovina anilor 90. Un lider nu poate niciodată să-i mulțumească pe toți, oricât ar dori el. „When you decide, you divide.”

Două sunt chestiunile care mi-au atras atenția în speech-ul lui Tony Blair. Mai întâi abordarea față de stânga și dreapta. Politica se face de pe poziții de centru, ne-a spus Tony Blair. Stânga și dreapta nu mai sunt aceleași ca în secolul XX, diviziunea nu mai este neapărat între ele, ci între politicienii „deschiși” („open-minded”) și cei captivi propriilor mentalități („close-minded”).

A doua chestiune, abordarea despre stat. Nu persistența în ideea „statului social” este un deziderat, ci încercarea de a-l transforma. Scopul nu este un stat care să decidă în locul indivizilor, ci unul care să-i încurajeze. „Empower people” – aceasta a fost expresia lui. Nu știu cum se traduce foarte bine în românește.

Una peste alta, mi-a plăcut Tony Blair. Ne-a spus, cu titlu de glumă, inclusiv faptul că a pierdut de 8 ori un mandat în Parlament și a persistat să facă politică. Pentru că în politică e nevoie de optimism și e nevoie de leadership.
„Nu au fost vremuri în care Europa să aibă nevoie de un leadership mai puternic și nu au fost vremuri în care leadershipul în Europa să aibă dificultăți mai mari,” a spus Tony Blair.

O lecție de leadership, de inspirație politică, de optimism.

Ce așteaptă puterea?

…sau mai bine zis ce speră puterea? După instalarea cabinetului Ungureanu puterea pare a-și fi construit o proiecție, pe termen mai lung, care îmbină reșaparea unor teme arhicunoscute, cu unele ceva mai noi, dar toate cu o doză însemnată de wishful thinking. Sau altfel spus o proiecție ipotetică despre cum și-ar dori PD să se întâmple lucrurile de acum și până în toamnă.

Eu îmi mențin punctul de vedere că instalarea rapidă și oarecum brutală a guvernului Mihai Răzvan Ungureanu nu a fost determinată de vreun scenariu al pediștilor, ci de anumite presiuni externe, care nu mai vedeau în Traian Băsescu un aliat pe care se pot baza într-un context internațional extrem de fluid, în perspectiva unor crize economice și militare. Un președinte extrem de contestat în interior, cu o popularitate sub 10%, nu poate fi un partener viabil pe o hartă geopolitică relativ complicată. Probabil că de aceea a fost nevoie ca el să fie dublat de un premier nou, dar atașat acelorași orientări geostrategice. Probabil că și de aceea premierul nu s-a recrutat din rândul unor specialiști din zona financiar-bancară, cum ar fi fost firesc în perioadă de criză, ci din rândul șefilor serviciilor secrete.

Pe această conjunctură, PD-ul, în mare cădere de formă, a început să-și „brodeze” propriul scenariu, care ar fi cam următorul. Vreo două luni agenda publică să fie ocupată de discuții despre guvernul Ungureanu și, mai ales, despre persoana primului-ministru. Și în loc să vorbim despre falimentul actualei puteri pe toate planurile, despre gravele probleme sociale și despre lipsa totală de perspective economice – asta ca să numim doar temele generice, lăsând la o parte subiectele zilnice din același registru – dezbaterile la ordinea zilei să fie despre cât de bun, tânăr și nou este guvernul Ungureanu, despre cum a crescut Mihai Răzvan Ungureanu în sondaje 7% în 7 zile precum personajele fantastice, dacă MRU va fi sau nu președinte al PD, dacă va fi sau nu candidat la președinția României și mai ales concurent al lui Crin Antonescu.

Mașinăria de framing the debate s-a pornit deja. Și este absolut uluitor cât de „bine” reacționează ziariștii români la ea. Pe domnul Lăzăroiu nu-l întreabă nimeni, de pildă, cum stă el pe banii controversatei Universități „Spiru Haret” și ce caută pe acolo. Și nu-i amintește nimeni că niciuna din predicțiile sale nu s-a îndeplinit vreodată. În schimb discutăm de vreo două zile, că domnul Lăzăroiu a spus că USL va avea nu știu câte procente la alegerile locale, că se va sparge după, că va urma o coaliție stânga – dreapta incluzând PSD-ul. Și mai discutăm despre faptul că se va constitui o Mișcare Populară, de parcă România asta ar aștepta. Un lung prilej de vorbe și ipoteze, menit să evite dezbaterea de fond asupra ceea ce preocupă societatea românească în mod real.

Ce ar mai aștepta puterea? Dacă ar apărea cumva între timp și o criză internațională, care să crească tensiunea politică, să agite spiritele, să genereze mutări pe agenda publică și eventual să devină pretext pentru invocarea cu emfază a interesului național, cu atât mai bine.

Și uite așa pediștii speră că timpul trece, vine primăvara și implicit încep pregătirile pentru alegerile locale și campania propriu-zisă. Perioadă în care lumea va fi concentrată pe teritoriu și ea, puterea, va reuși să scape de presiunea pe guvernarea centrală. Fără îndoială, una dintre încercările strategice disperate ale PD pentru locale va fi aceea de a depolitiza campania cât mai mult posibil, în așa fel încât atenția publică să nu fie focalizată pe lupta putere vs. opoziție, ci pe discuții despre podețe prin comune, drumuri, biserici, despre cât de buni au fost primarii PD și cum au primit ei fonduri de la guvern. Nu știu dacă PD chiar se așteaptă că lumea să uite pur și simplu anii de minciuni, corupție, incompetență, umilință și cinism. Sau măcar dacă nu uită, să cauționeze cumva PD și să-i acorde circumstanțe atenuante. Sincer, eu mă îndoiesc. Dar probabil că democrat-liberalii vor face eforturi disperate pentru a muta dezbaterea dinspre centru spre teritoriu, dinspre procesul politic la nivel național înspre teme de administrație locală. Acestea dublate de alocări de fonduri guvernamentale, pomeni electorale și alte instrumente și practici specifice.

Paradoxul anului electoral 2012 face ca pentru prima dată după 20 de ani să nu existe semne de întrebare asupra câștigătorului alegerilor, iar miza formațiunii aflate la putere să nu fie alta decât a-și limita propria pierdere electorală și a-și scădea adversarul de pe locul întâi sub 50%. Reversul acestei situații este că nota obișnuită a comentariilor și analizelor tinde să lase în plan secund ecartul uriaș, unic, între USL și PD și să se refere mai degrabă la micile variații procentuale, cu plus sau cu minus, în jurul cifrelor de 50% în cazul USL, 20% în cazul PD.

În atare condiții, PD speră să modeleze un anumit tip de percepție, după alegerile locale, potrivit căreia „nu stă chiar așa de rău”, în așa fel încât un scor să spunem de 20% sau recâștigarea unor localități să apară drept un fel de reușită. Asta în pofida realității cifrelor care ar arăta o înfrângere zdrobitoare în fața USL și o prăbușire masivă în comparație cu 2008. Iar cu această percepție deformată să poată intra în toamnă, unde să salveze ce se mai poate salva.

Cam acesta este traseul imaginar al PD, iar primele lui semnale deja le vedem. El subestimează, pentru a câta oară, gradul de înțelegere, determinarea și reacția unei populații care s-a săturat de această putere, cu Traian Băsescu în frunte.

Premierul din eprubetă

Rezerva națională de cadre pare foarte săracă în materie de „tehnocrați” de vreme ce pe lista scurtă a numelor vehiculate pentru postul de premier au figurat doar șefii serviciilor secrete, alături de eternul Mugur Isărescu, cel mai longeviv demnitar român. Nu-i punem aici la socoteală pe niște băieți gen Blănculescu sau Călin Georgescu, care umblă de ceva vreme prin oraș cu CV-urile în mână doar doar va lua cineva în considerare oferta lor. În fine, opțiunea lui Traian Băsescu, strategia de salvare a imaginii lui personale, a fost Mihai Răzvan Ungureanu.

Profilul noului premier ne arată clar sensul demersului lui Traian Băsescu: imaginea guvernării și nu soarta României este în joc. Mihai Răzvan Ungureanu nu e în niciun caz un tehnocrat, în sensul în care o guvernare de criză ar fi avut nevoie. Țările care au apelat la tehnocrați pentru a conduce executive de criză i-au recrutat din zona financiară sau bancară, în nici un caz din zona serviciilor secrete. MRU nu e nici măcar independent, de vreme ce aparține de ani buni sistemului de putere al lui Traian Băsescu. Nu am știință ca el să fie vreun bun administrator, mecanismul Serviciului de Informații Externe funcționând cam în aceiași parametri, indiferent cine a fost director. Mari demersuri de reformă pe acolo nu a făcut, de vreme ce schimbarea în SIE s-a întâmplat cu mult înaintea aderării României la NATO, ca o precondiție a acesteia. Măcar de-ar fi fost un politician puternic, cu voință și idei proprii. Însă MRU nu s-a confruntat nici măcar o dată cu testul urnelor. Singura ocazie când MRU a îndrăznit să se supună vreunor alegeri a fost la Congresul PNL din ianuarie 2007 și a pierdut cu brio în fața lui Adrian Cioroianu.

Deci ce este atunci Mihai Răzvan Ungureanu? Nu e vorba nici de pregătirea profesională, nici de cultură, nici măcar de anumite abilități diplomatice. El este prototipul demnitarului „creat în eprubetă”. Din eprubetă a sărit direct în funcție de secretar de stat la Ministerul de Externe, iar apoi titular al acestui portofoliu. Pe aceleași căi netransparente a ajuns director al Serviciului de Informații Externe, iar acum a fost nominalizat premier. În eprubetă se încearcă un scenariu mai amplu, în care MRU devine lider de imagine al PD și succesor al lui Traian Băsescu la Cotroceni.

Cine amestecă ingredientele în eprubetă? Răspunsul vi-l dați singuri. Pentru cum se poate face carieră fără să te supui niciodată validării publice e un interesant studiu de caz.

P.S. Disperarea e mare! PD acceptă să-și sacrifice toată garnitura ministerială. Numele vehiculate însă ca înlocuitori alcătuiesc o listă ridicolă.