Ce fel de președinte, ce fel de politică vrem noi, de fapt?

Urmăresc cu oarecare amuzament dezbaterile în jurul candidaturii lui Klaus Iohannis la Președinția României. Nu este suficient de spectaculos, spun analiștii din platouri. Nu va fi suficient de polemic, spun alții. La fiecare cuvânt, pierde o mie de voturi, zice înțelept un fost consilier prezidențial. Nu de consens are nevoie clasa politică, ci de spectacol, spune faimosul guru din Găgești. Știți la cine mă refer.

Klaus Iohannis înseamnă, într-un fel, o schimbare de paradigmă în viața publică din România. Vorbește puțin, dă răspunsuri scurte. Atunci când consideră că e o întrebare fără sens, nu răspunde, pur și simplu. Nu generează spectacol. Televiziunile de știri par nepregătite pentru acest tip de mesaj public. Ele vor scandal, reacții, comentarii, conflict pentru a-și crește audiențele. Le place atunci când prim-ministrul României, în loc să guverneze, e pe telefon în direct în prime time.

Reacția comentatorilor la stilul de comunicare al lui Klaus Iohannis trimite la o întrebare fundamentală: Ce fel de președinte vrem noi, de fapt, să avem? Mai mult, ce fel de politică și de guvernare vrem noi să avem? Îl criticăm pe Traian Băsescu pentru că a generat o politică a eternului scandal, dar ne place scandalul și nu putem trăi fără el. Crin Antonescu era pus la zid pentru că e uman, are reacții, pentru disponibilitatea sa de a vorbi, de a comenta. Din cercetări rezulta faptul că vorbește prea mult și i se reproșa că nu știe să se prefacă. Când vine cineva care nu mai dă declarații din trei în trei minute tuturor televiziunilor, care refuză să amplifice subiecte irelevante, care vorbește mai puțin și care dorește să facă el agenda, nu să i-o facă televiziunile, nici acela nu e bun.

M-am uitat pe câteva sondaje de opinie și, în ceea ce privește profilul președintelui, românii au o perspectivă împărțită aproape egal. Vor, pe de-o parte, un președinte care să construiască acord, pe de altă parte, le place și ideea președintelui „jucător”, implicat.

În fond, cum trebuie organizată viața publică? E normal să trăim într-o veșnică paranoia, așteptând conferința de la ora 18:00 a Președintelui României? Iar după aceea să urmărim ore în șir de comentarii? E normal să stăm cu ochii toată ziua la televizor așteptând un nou breaking news care, de fapt, e o non-știre, cum mașina nu știu cărui lider a semnalizat stânga în loc să semnalizeze dreapta?

Ar fi interesant să numărăm câte apariții în direct la televizor a avut, în cele trei mandate ale sale, Angela Merkel, exceptând momentele importante când chiar era de comunicat ceva. Noi suntem singura țară în care debutul ședințelor de guvern este un moment de transmisie live. N-am mai văzut așa ceva în Europa. La noi, decidenții de la vârful statului sunt mai degrabă comentatori politici decât demnitari a căror misiune este să comunice decizii de interes public. Sigur, trăim în era „statului spectacol”. E o teorie politică ce s-a impus încă din anii ’80, dar parcă în România spectacolul în politică este dus până la extrem.

Eu îmi doresc o președinție și o administrație pe care să n-o văd toată ziua la televizor, care să comunice atunci când sunt decizii cu adevărat importante pentru oameni și pentru țară. Îmi doresc oameni de stat, nu comentatori politici. Îmi doresc mai puțin spectacol și mai multă guvernare, mai puține breaking news-uri și mai multă acțiune. Voi ce credeți?

 

„Breaking news”: Româniile televiziunilor de știri

Fac parte dintre aceia care au fost în ultimii ani prezenți în platourile televiziunilor de știri. Este adevărat, în ultimul timp, din ce în ce mai rar, pentru că mi-e lehamite să evoluez la exerciții impuse și nu liber alese. Am început, în ultimul interval de timp, să-mi aleg cu mult mai multă grijă participările. Prefer jurnaliștii pe care îi cunosc, mai normali la minte și care mă lasă să exprim și o idee dincolo de agenda care le-a fost impusă de managementul editorial.

România privită prin prisma televiziunilor de știri este un absolut fascinant. Pentru că ai putea avea senzația că nu vorbești despre aceeași țară, ci despre realități fundamental diferite. Dacă te uiți pe un anumit post, există doar Traian Băsescu cu fratele lui, cu Bercea Mondial, cu procurorii care o incriminează pe Laura Codruța Kovesi…Când schimbi canalul, afli doar despre Dan Voiculescu, despre nenorocirile pe care le-a făcut cu privatizarea Institutului de Cercetări Alimentare, despre cum justiția trebuie să îl întemnițeze cât mai grabnic pe mogul…Cale de mijloc nu pare a mai exista. Cei care mai încearcă să țină această cale de mijloc au rating-uri mici și cad victime între fronturi.

În studiouri, comentatorii sunt aliniați. Ei trebuie să demonstreze teza fundamentală a postului. Oamenii politici invitați sunt de decor și pentru a servi creșterii rating-urilor. Ei au, cel mult, dreptul de a spune ce trebuie sau sunt imediat puși la punct de către moderatori. Mai nou, și selecția invitaților din sfera politică operează foarte clar. Sunt prieteni ai unora care știu cum să „cânte partitura tematică” și prieteni ai altora.

Fenomenul numit „televiziuni de știri în România” merită, fără îndoială, o analiză extinsă și un loc în istoria publicisticii, nu doar românești, ci și universale. Mai întâi, că nu cred că există undeva prin Europa o țară anume care să aibă atâtea posturi de televiziune de știri, fără ca piața să justifice eflorescența lor. În Belgia, lumea se uită la Euronews. În Germania, există câteva posturi, dar care, în mod rațional, între știri difuzează documentare foarte interesante și nu talkshow-uri. Ajungem aici spre o a doua constatare: nu cred că există vreo țară în Europa în care numărul de talkshow-uri pe oră să fie atât de mare. O veșnică trăncăneală: cine ce a zis despre cine, cum se comentează afirmația nu știu cui etc. Sunt și politicieni care s-au specializat în talkshow-uri, din rațiuni de imagine personală care pot fi înțelese.

Cel mai interesant mi se pare fenomenul de manipulare, încercarea de a crea, de la caz la caz, o ordine de importanță a evenimentelor care nu are nimic de-a face cu realitatea.  În paranteză fie spus, la noi, totul e un „breaking news”, inclusiv când Gigi Becali, spre exemplu, emite vreo frază mai mult sau mai puțin memorabilă din închisoare. În Occident, un „breaking news” e atunci când moare Papa, când e doborât un avion în Ucraina…Există o supraexcitare a “breaking news”-ului. Pentru un observator avizat, cum se schimbă ordinea de zi a realității e limpede pentru fiecare post în parte, după cum e clară și intenția de a crea presiune politică, de a influența evenimente, de a construi cariere politice sau de a le de-construi sistematic. Aș putea furniza câteva studii de caz în acest sens.

Sunt, așadar, televiziunile de știri instrumente de informare sau instrumente de manipulare? Aceasta este o întrebare la care probabil istoricii care vor studia presa audiovizuală a acestor ani ar putea da un răspuns.

Dar eu aș pune o întrebare mai grea: Sunt aceste televiziuni sănătoase sau nu pentru democrația românească? Cât din gradul de paranoia care există în viața politică românească a fost exacerbat în ultimii ani de nevoia de avea știri și „breaking news”, replici și reacții? Mi se pare fascinant ca, atunci când ai o întâlnire privată într-o duminică după-amiază, să începi să fugi prin oraș de camerele de luat vederi. S-a creat un mecanism pervers al supraexpunerii în care televiziunile generează știri din orice pseudo-subiect și oamenii politici țin să le comenteze și să se vadă pe sticlă. Nu o dată pe săptămână, nu o dată pe zi, ci o dată pe oră. Ceea ce introduce o tensiune nefirească în viața publică. Să îl luăm ca exemplu pe prim-ministrul Ponta, despre care nu știm cât guvernează, dar îl putem auzi aproape zilnic cu una și cu alta la vreo televiziune de știri.

Poate Consiliul Național al Audiovizualului ar trebui, dincolo de certurile interne, să elaboreze și o anumită politică privitoare la televiziunile de știri, să fixeze criterii și standarde. Să mai vedem și altceva în afară de talkshow-uri, poate un reportaj, poate o emisiune culturală. Altfel, riscăm să înnebunim cu toții uitându-ne la televizor și făcând politică după ce vedem la televizor!

Drumul spre Rahova: un “mani pulite” românesc

Până la urmă, care este cel mai important fenomen care a marcat viața politică din ultimul an? Nu este vorba nici de guvernarea Ponta, nici de ultimele zvâcniri ale administrației lui Traian Băsescu, ci este vorba de ofensiva fără precedent declanșată de Direcția Națională Anticorupție, cu sprijinul instituțiilor informative, împotriva unui spectru foarte larg de aleși – de la președinți de consilii județene la parlamentari, miniștri și alți deținători de demnități publice.

Este o operațiune de tip “mani pulite” care se anunță a fi de o anvergură mare (“Mani pulite” = una dintre cele mai vaste operațiuni anti-corupție din Europa Occidentală postbelică, desfășurată în Italia în anii ’90. Peste 5000 de persoane, printre care 6 prim-miniștri și peste 500 de parlamentari, au fost anchetate pentru fapte de corupție, evaziune fiscală și finanțare ilegală a partidelor. Acest scandal al corupției extinse a generat o adevarată criză politică, soldată cu dispariția partidelor de la guvernare și plecarea în exil a unor importante figuri politice).

Cum stăm noi astăzi? Să numărăm doar președinții de consilii județene și primarii de mari orașe care se află sub cercetare sau sunt arestați deja și ajungem la vreo 10-15.

E bine sau e rău? Știți bine că fac parte dintre aceia care – nu o dată și cu riscurile de rigoare – și-au pus semne de întrebare asupra imparțialității acestor instituții – Parchet, Direcția Națională Anticorupție sau Agenția Națională de Integritate. La un moment dat, mi s-a părut că investigațiile acestor instituții erau direcționate în mod unilateral, că se alegeau “victime” dintr-o singură tabără, că exista un anumit tip de control politic. Și suspiciunile mele aveau un anumit temei. Am și acum dubii asupra gravității sentințelor pe care unele instanțe le-au dat pentru anumite fapte. Nu știu, de pildă, dacă faptele lui Relu Fenechiu ar fi justificat chiar cinci ani de închisoare, după cum mi se pare exagerat războiul pe care Direcția Națională Anticorupție îl poartă cu Adrian Năstase pentru a-l face să execute pedeapsa până la ultima secundă. Am privit, de asemenea, cu îndoială faptul că multe dintre rechizitorii se bazau exclusiv pe interceptări telefonice sau ambientale și mai puțin pe probe certe, așa cum le-am învățat eu la Facultatea de Drept. În fine, toate aceste lucruri țin de politica penală și eu nu sunt neapărat un expert în acest domeniu. Agenția Națională de Integritate a făcut fără îndoială și excese, iar eu sunt o dovadă ”bipedă” vie, însă justiția mi-a făcut dreptate până la urmă. Dar legislația privind integritatea și conflictul de interese, chiar dacă ea trebuie adunată într-un cod unic, s-a probat a fi un instrument important în lupta anticorupție.

Trebuie să vedem fondul acestui proces, iar fondul mi se pare a fi unul bun – justiția își face treaba, oamenii care folosesc funcția publică pentru avantaje personale iau, pe rând, drumul spre Rahova, Gherla sau alte locații, nefiind vorba de oameni din același partid – fapt ce ar ridica o suspiciune majoră – ci reprezentanți ai tuturor formațiunilor politice. Toată această campanie a determinat și un sentiment de autoinhibiție a aleșilor și de creștere a rezistenței în fața tentațiilor și cred că poate schimba cultura politică în general și raportarea la funcția publică.

Va produce acest “mani pulite” românesc o resetare a scenei politice? Eu sper că da. Până la urmă, avem nevoie de un proces de “igienizare” a politicii românești, iar drumul nu trebuie întrerupt prin amnistii, grațieri sau schimbări de legislație. De fapt, aceasta este, probabil, principala miză a alegerilor din acest an.

 

 

Poate dreapta câștiga alegerile prezidențiale?

În mod normal, da. Ce ne arată cercetările sociologice? În primul rând, faptul că există un nivel extraordinar de mare de insatisfacție asupra direcției în care se îndreaptă țara. La întrebarea standard care se pune în sondajele de opinie „Credeți că țara se îndreaptă într-o direcție bună sau proastă?”, avem un procent major covârșitor al celor care spun ca direcția este proastă. În toate cercetările sociologice, acest procent variază între 70% și 80%. De ce acest procent nu se traduce și într-un grad de neîncredere corespondent în PSD și în Victor Ponta? Probabil că aici funcționează foarte bine dispozitivele de propagandă, mecanismul de deviere a dezbaterii publice spre teme colaterale (“cele două Românii” ale televiziunilor de știri – România despre Mircea Băsescu și România despre Dan Voiculescu) și expunerea mediatică de care se asigură premierul. Din acest unghi, Victor Ponta a reușit să „calmeze” cumva foarte bine erodarea unei guvernări care, în fond, nu a făcut nimic pentru români.
Cifrele care țin de direcția în care se îndreaptă România ne fac totuși să sperăm că o schimbare mai e posibilă, sub condiția ca noua coaliție a dreptei să răspundă unui orizont de așteptare a publicului. Până acum, discuția legată de alianța dreptei a fost mai degrabă una care ține de procesul politic: cine și cum se unește, cine va fi candidat la prezidențiale, ce nume va avea noua alianță etc. Este un parcurs care va trebui încheiat cât mai repede.
Dreapta unită va trebui în scurt timp să ofere și răspunsuri la temele mari de care opinia publică este preocupată. Va trebui să fundamenteze un proiect care, dincolo de însumarea electoratelor celor două partide, PNL și PDL, să genereze entuziasm și speranță.
Sociologii ne spun că, în România, nu există un vot tematic, pe issues (deci, dacă afirmi pur și simplu că vei crește numărul locurilor de muncă, nu înseamnă neapărat că vei câștiga electorat), că există și o componentă emoțională majoră a votului, mai ales în cazul alegerilor prezidențiale.
Eu cred că ceea ce ar trebui să transmită dreapta acum este că dorește să schimbe regulile jocului politicii din România și că, respectând un bagaj de acumulări din ultimii ani, mai ales în ceea ce privește justiția și statul de drept, va impune un alt model politic – un angajament pentru un viitor mai bun.
Cel puțin statistic, dreapta are o șansă de a câștiga alegerile prezidențiale, în ciuda tuturor celor care profețesc că Victor Ponta se află deja la Cotroceni. Datele arată că electoratul de dreapta este sensibil mai mare decât electoratul PSD, ceea ce s-a demonstrat și în 2004 și în 2009. Dar depinde cum noua coaliție de centru-dreapta își va structura mesajul, adresabilitatea și, mai ales, depinde foarte mult de credibilitatea oamenilor ei. Apropo de această chestiune, dreapta a oferit în ultima vreme un spectacol al candidaturilor: ba Klaus Iohannis, ba Crin Antonescu, ba Cătălin Predoiu, ba Mihai Răzvan Ungureanu. Sigur, în sine, această competiție nu este rea. Ea arată diversitate și, în fond, răspunde și unei nevoi a electoratului dreptei, mai nuanțat, mai critic și mai dornic de alternative. Dar, în perspectiva unei competiții serioase, și acestui spectacol trebuie să îi punem punct. Va trebui ca toți să înțeleagă miza politica esențială a acestui an: cine câștigă alegerile prezidențiale? Din păcate, sistemul politic românesc este de așa manieră construit încât președintele României, care va fi el, influențează deciziv toată arhitectura instituțională.
După jocul candidaturilor la președinție, cei care doresc să înțeleagă această miză trebuie să se alinieze într-o echipă. În această echipă este loc pentru toată lumea.