Hârtia de turnesol a derivei politicii externe

Declaratia ministrului maghiar de interne Sandor Pinter, citat de agenţia germană de ştiri DPA, este clară: aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen, zona de liberă circulaţie în Europa, a fost amânată. Semnalul politic e limpede, oricât s-ar strădui unii să interpreteze că decizia formală nu a fost luată încă şi oricât balet diplomatic ar face în declaraţiile sale ambasadorul Ungariei la Bucureşti. În paranteză fie spus, nu înţeleg în acest context insistenţa cu care domnul Attila Korodi, care este totuşi deputat în Parlamentul României, şi-a asumat condiţia de purtător de cuvânt al guvernului maghiar, încercând toată dimineaţa zilei de astăzi să „dreagă busuiocul” pe la diverse televiziuni. E primul „cadou” pe care ni-l face preşedinţia ungară a Uniunii Europene. Adică domnul Viktor Orban, prietenul şi partenerul politic şi strategic al lui Traian Băsescu. Pentru că naiv să fii în materia politicii externe ca să crezi că Ungaria va risca obiectivele sale proprii în ceea ce priveşte preşedinţia Uniunii Europene şi relaţiile sale cu state influente din UE, pentru a presa în direcţia admiterii la termen a României şi Bulgariei în spaţiul Schengen. Nicio speranţă din această direcţie.

Că semnalele privind amânarea pe un termen nedefinit a primirii în Schengen au apărut de mai multă vreme ne este limpede. Că Traian Băsescu şi diplomaţia românească n-au construit o strategie de contracarare a acestui curent de opinie european e, de asemenea, foarte clar în momentul de faţă. Mai regretabil este însă faptul că, după semnalul public dat de scrisoarea miniştrilor de interne francez şi german, preşedintele şi politica externă românească au săvârşit gafe în lanţ.

Să recapitulăm, nu neapărat în ordine cronologică. Mai întâi Traian Băsescu a acuzat Germania şi Franţa de atitudine discriminatorie. Apoi domnul Baconschi a enunţat posibilitatea ca România să denunţe unilateral Mecanismul de Cooperare şi Verificare (teză luată în râs de oficialii europeni). Apoi, acelaşi domn Baconschi a avut treabă cu aderarea Croaţiei, punând în discuţie în mod neinspirat o politică de ani de zile a României de sprijin a extinderii Europei în acea direcţie.

În fine, pentru că nu epuizasem toate prostiile posibile, unii şmecheri din Parlament, care n-au nicio treabă cu politica externă în afara faptului că au nimerit întâmplător în comisiile de specialitate, s-au gândit să ameninţe Germania cu neratificarea deciziei prin care se pun în aplicare prevederile Tratatului de la Lisabona. Decizia spune că Germania îşi păstrează 3 europarlamentari în plus până în 2015 (culmea, raportul în Parlamentul European a fost făcut de un român, de Adrian Severin!). Aici prostia a atins cote paroxistice, pentru că nici respectivi parlamentari şi nici domnul Băsescu ulterior nu par a şti că un asemenea gest nu-i afectează atât pe germani, cât mai ales ţările care îşi sporesc numărul de parlamentari europeni prin Tratatul de la Lisabona, între care Spania, Italia, Polonia, Franţa, Marea Britanie şi alţii. Dar mă rog, aşa se întâmplă când îl treci pe unul ca Alin Popoviciu de la vrăjitoare la politică externă.

Ulterior, speriat probabil de reacţiile ostile cu care a fost întâmpinată „răţoiala” regimului său, Traian Băsescu a dat înapoi. În lunga sa litanie în faţa miniştrilor adunaţi la Palatul Victoria, Băsescu a avut grijă să sublinieze că asemenea ameninţări nu sunt binevenite. Bineînţeles c-a mai comis două gafe. Mai întâi a explicat că fondurile destinate securizării frontierelor trebuie orientate spre întreprinderile mici şi mijlocii, ca şi cum amânarea aderării la spaţiul Schengen înseamnă că întrerupem orice fel de efort. Apoi a mai dat un ciocan nediplomatic şi relaţiilor cu China, luând în băşcălie posibilitatea încheierii unui acord financiar cu aceasta. Nu de alta, dar China probabil n-are relevanţă în economia mondială, după mintea domnului Băsescu.

Ultimele două săptămâni n-au făcut altceva decât să scoată la iveală cât de adâncă este de fapt deriva şi acefalitatea diplomaţiei româneşti. A fost, dacă vreţi, ca o hârtie de turnesol introdusă într-un experiment ale cărui probleme le intuiam, dar pentru care n-aveam probe suficient de consistente. Vedem astăzi mai limpede că la nivelul instituţiilor statului cu prerogative constituţionale în materie (şi le luăm pe rând – Preşedinte, Guvern, Minister de Externe, Parlament) nu există nici o percepţie corectă asupra riscurilor şi ameninţărilor, nici capacitatea de a proiecta strategii de contracarare a acestora. Şi, ceea ce mi se pare mai periculos, nu mai există nici o cultură elementară despre cum se fac lucrurile în plan diplomatic. Pentru că presiunile sau contrapresiunile nu trebuie neapărat exprimate public, ci transmise prin canale consacrate. Dacă e vorba de interese economice, ele nu se discută în piaţă, ci se găsesc modalităţi de echilibrare a acestora. Doar domnul Băsescu este cel care a acuzat guvernul Năstase că a „dat tainul”! Cu sau fără „tain”, pe atunci România a intrat în NATO şi a finalizat negocierile cu Uniunea Europeană. Poate că ar fi fost mai util ca guvernul Boc să reflecteze mai bine înainte de a cere un preţ de 15 ori mai mare pentru o autostradă unde vroiau să vină francezii sau să găsească resurse pentru a plăti datoriile firmelor germane.

Mă rog, suntem aici pe tărâmul speculaţiilor. Cert e că nu avem nici şef de stat, nici şef de guvern şi nici ministru de externe care să aibă know-how în materie de politică externă, ceea ce se reflectă şi în dezorganizarea sistemului instituţional al diplomaţiei româneşti sau în coordonarea acesteia cu Parlamentul şi alte instituţii. Încercând să-şi mascheze incompetenţa, Baconschi cerea astăzi un consens politic intern pe tema aderării la spaţiul Schengen. E cam târziu. Consens cu incompetenţa şi prostia nu poate exista.

Rămâne doar soluţia unei reconstrucţii din temelii a politicii externe. Începând cu şeful statului…