Lecturi de vacanta I: istoria comunismului romanesc

V-am spus ca am citit sase carti in sapte zile in perioada in care am fost in vacanta. Am incercat sa alternez oarecum lecturile: doua carti „politice”: amintirile lui Dumitru Popescu („Dumnezeu”) si cartea de interviuri a Adrianei Saftoiu cu toti purtatorii de cuvant post-revolutionari.

Am citit pe nerasuflate cele 4 volume de amintiri semnate de Dumitru Popescu (zis Dumnezeu). Mai citisem in prealabil 2 volume semnate de acelasi Dumitru Popescu: “Elefantii de Portelan” si ”Am fost si eu cioplitor de himere”. Fara indoiala, in analiza comunismului romanesc toate aceste volume isi vor avea locul lor, indiferent de ce vor crede unii sau altii dintre membrii comisiilor oficiale insarcinate cu investigarea trecutului comunist. Daca vor sa inteleaga cu adevarat trecutul comunist, eu le recomand calduros sa il citeasca pe Dumitru Popescu. Un condei ascutit, o descriere analitica, o metafora puternica deaspre ceea ce au insemnat pentru noi romanii acei ani. Citindu-l pe Dumitru Popescu, cu analizele si viziunile lui asupra acelei perioade, cu inteligenta unei condeier de prima mana, ma intreb doar un lucru: de ce acest om nu a fost valorificat in perioada post decembrista, perioada in care tot felul de pigmei utecisti s-au instalat la conducere? Sau , poate,  nu s-a dorit acest lucru … Vreau sa fiu bine inteles: nu l-am cunoscut pe Dumitru Popescu – Dumnezeu, nu am dat nici macar o data mana cu el si ca atare, nu pot fi suspectat de partizanat… ii admir insa scriitura exceptionala si analiza profunda pe care o face comunismului romanesc. “Raportul Tismaneanu” ar avea ce invata de la Dumitru Popescu.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria Uncategorized

7 răspunsuri la „Lecturi de vacanta I: istoria comunismului romanesc

  1. Domnule Dan Mihalache, nu cred că aţi fost un iubitor de cultură şi literatură înainte de comunism, altfel nu înţeleg cum de nu aţi auzit cât de mult rău a făcut literaturii, teatrelor şi filmelor acest „dumnezeu” al culturii româneşti. Desigur că punctul domniei sale de vedere este favorabil imaginii sale, dar el a reprezentat mult timp însuşi cenzura. Ar trebui să fie recunoscător că nu face puşcărie pe viaţă având în vedere că era primul om al propagandei care a îndobitocit poporul acesta.
    Iată o mărturie post decembristă: Ioan T. Morar. Ce scrie acest personaj simpatic şi veşnic cu zâmbetul pe buze.

    S-a intimplat simbata trecuta, intr-o dupa-amiaza care nu anunta nimic spectaculos pentru viata mea. A fost o intilnire pentru care as putea spune ca, mai degraba, n-am fost pregatit.

    Eram pe Mihai Bravu, impreuna cu toata familia mea, ne plimbam in singura mea zi libera din saptamina. Mi-a aparut in fata aproape brusc, cu o silueta impunatoare. Era inalt, masiv si purta ochelarii cu care-l vazusem in fotografii. Niciodata n-am fost fata in fata pina atunci. Cum nu mai era lume pe strada, a fost inevitabil, si pentru el, sa ma priveasca. Mi-a aruncat o privire superioara, fara nimic luminos in ea. Poate era chiar o privire dispretuitoare daca, atoatestiutor, si-a dat seama cam cu ce ma ocup. Sotia mea a remarcat socul si, dupa ce a trecut, agale, pe linga noi, cu miinile la spate, m-a intrebat ce s-a intimplat. “Tocmai ne-am intilnit cu Dumnezeu”. Ca sa preintimpin acuza de blasfemie, am adaugat: “Cel care a trecut pe linga noi este Dumitru Popescu-Dumnezeu”.

    Da, silueta impunatoare era a fostului stab comunist de rang inalt Dumitru Popescu, poreclit, mai in gluma, mai cu spaima, Dumnezeu. Se spune ca porecla i-ar fi venit de la o sedinta de partid de la Casa Scinteii, o sedinta cu ziaristi din presa centrala, carora le-ar fi spus: “Eu sint tatal vostru, eu sint mama voastra, eu sint Dumnezeul vostru”. Si a vazut ca e bine, si asa i-a ramas numele. Iar ceea ce l-a apropiat in aceasta blasfemica, recunosc, porecla de modelul ei nu a fost bunatatea, ci atotputernicia in Partidul Comunist Roman. Dumitru Popescu a fost aproape atotputernic pe felia lui, aceea de propaganda a PCR. A avut drept de viata si de moarte asupra presei, tipariturilor, culturii. A marit sau a decazut oameni, a mutilat destine, daca a fost cazul, daca asta trebuia sa-i dea impresia de putere absoluta. “Eu sint Dumnezeul vostru” nu este o replica usor de spus. Si nici o replica nevinovata nu e. Comparatia cu divinitatea nu a mai fost folosita in epoca Ceausescu, dupa stiinta mea, decit la o emisiune de televiziune unde realizatoarea (care nu s-a ascuns, dupa Revolutie, dimpotriva!) i-a numit pe Elena si Nicolae Ceausescu, aflati in vizita de lucru, “cei doi demiurgi” . Dar metafora n-a prins, si nu stiu daca Dumnezeu de la propaganda a oprit-o sau nu, de teama concurentei.

    Pe linga puterea nemasurata, Dumitru Popescu-Dumnezeu a fost si creator. Iar creatia lui a mutilat creatiile altora. Pentru ca Dumitru Popescu este cel care a inaugurat si a patentat cultul personalitatii lui Ceausescu. In plenul unui Congres PCR, actualul pensionar pe care l-am intilnit pe Mihai Bravu l-a comparat pe bilbiitul incult din Scornicesti cu Pericle, Napoleon si Abraham Lincoln. Apoi a introdus pe teava salvelor mincinoase ce aveau sa dureze pina-n decembrie ’89 o metafora: “Ceausescu ne e baci”. Asadar, Dumnezeu, Popescu-Dumnezeu, am vrut sa zic, i-a facut pe romani o turma de ovine. Daca e ceva cu adevarat nemarginit in alcatuirea lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, atunci e vorba despre cinism. Un cinism fara margini a fost motorul carierei sale de sef al propagandei ceausiste. Dumitru Popescu-Dumnezeu a fost pentru Ceausescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler. Nu e o comparatie de dragul comparatiei. Nebunia cultului personalitatii lui Ceausescu a fost declansata de acest monstru cu porniri de atotputernicie. Consecintele acestei desantate propagande le mai simtim si astazi.

    Cred ca a venit vremea ca, in acelasi timp cu condamnarea oficiala a comunismului, sa se arate, cu degetul, si cine sint vinovatii pentru tot ce s-a intimplat. Dumitru Popescu-Dumnezeu este unul dintre ei. Unul care ar trebui deranjat din plimbarile senine de intelectual la pensie (caci omul nostru e si autor de carti!) si chemat sa dea socoteala.

    Si nu cer sa fie bagat la puscarie, nu cer sa fie batjocorit in piata publica. Cer un singur lucru. Sa traiasca si el cu pensia tatalui meu care a muncit din greu, ca alte milioane de romani onesti, pentru ca Dumitru Popescu sa se creada Dumnezeu. Sa beneficieze si fostul satrap ideologic de indemnizatiile pe care le primesc taranii dupa o viata de chin. Sa vada si acest Dumnezeu fals cum arata ramasitele Iadului creat de el si de tovarasii lui.

    Pentru conformitate, dau si adresa articolului din ziarul Cotidianul:
    http://www.cotidianul.ro/index.php?id=4915&art=11722&diraut=29&cHash=b0f3256d4e

  2. Dacă îmi permiteţi o recomandare, nu mai folosiţi moderarea mesajelor, mai ales dacă intraţi din an în paşte aici.

  3. alexandra

    Dar pt a il folosi pe Popescu-Dzeu PSD/PDSR/FDSN/FSN trebuia sa-si recunoasca originea macar partiala de partid succesor al PCR. Putea sa o faca in anii 90? Putin probabil…

    Sint de acord cu ce spune Bibliotecarul ca DP ar trebui sa traiasca din pensia oamenilor normali, nu as spune a taranilor, ci a celor cu studii cit ale lui dar fara pozitiile politice lui si cei care in ciuda studiilor nu au putut avea zeci de ani pozitiile profesionale meritate.

    Insa despre „analiza” din rap Tismaneanu, nici nu merita discutat, partizanatul politic (fata de optiunile politice actuale si nu simplul anti-comunism) si incompetenta analitica a autorilor nu ajuta nici intelegerea comunismului si nici democratia. Cred ca o pozitie anti-comunista adevarata, vazuta ca o pozitie pro-democratie si anti-totalitarism/autoritarism, fie de pe o pozitie a stingii sau a dreptei, trebuie sa aiba capacitatea de a nuanta functionarea sistemului, evitind sabloanele si analiza exclusiv moralizanta si ideologica. De asemenea interpretarile diferite ar trebui sa isi aiba locul in dezbatere dar sa nu vina doar de la securisti ordinari de genul Merce, ceea ce le face ridicole, tragice pt noi ceilalti si complet inutile pt societate.

  4. chitu

    E greu sa-l caracterizezi pe Dumitru Popescu in cateva cuvinte izvorate din rautate sau revolte ideologice.Dumitru Popescu e un reper al inteligentei romanesti,e inger si demon in acelasi timp,e cinic si adorabil cind sub pana lui ascutita si caustica sunt demascate perversiunea,ipocrizia,lichelismul,meschinaria,etcetera.Este un spirit prin nastere liber,prin dialectica sa abordeaza existenta umana printro infinitate de fatete necunoscute oamenilor obisnuiti.Inteligenta sa e un izvor nesecat de cunoastere,ca apa proaspata,racoritoare.Ca a fost ideologul epocii e un adevar incontestabil iar printre cele facute de el sunt amalgamate bune si rele,dar nu cred ca pretinde vreodata ca spusele lui,in totalitate,au valoare de adevar absolut.Ce-a spus a spus,ce-a facut a facut iar acum ne lasa pe fiecare dintre noi sa discernem ce,din ceia ce a spus el,e adevarat si ce nu.Pentru a urma pilda lui Iisus,as spune,cine se crede depozitar de adevaruri sa arunce cu piatra.A fost un cioplitor de himere,un Brancusi al iluziilor,dar operele lui raman peste timp ca pietrele in albia raului.Poate a fost un Machiaveli al Romaniei,prin cinism si realism,si asemeni lui n-a facut decat sa vada ceia ce mai multi n-au vazut,sa spuna ceia ce altii,cu ipocrizie, se prefac ca nu inteleg.Daca unii considera ca si-a pus talentul si inteligenta in slujba raului comunist le reamintesc ca acesta ar fi existat oricum.Sunt atatia fosti slujbasi ai vechiului regim ce astazi,cu tupeu,ne dau lectii de democratie in timp ce el,Dumitru Popescu,cu decenta si sobrietatea ce-l caracterizeaza a acceptat sa-si traiasca viata postdecembrista cu modestie.Nu si-a pus cenusa in cap,si-a pastrat demnitatea,a ramas acelasi spirit,critic,realist.Cei ce-l dispretuesc pentru a fi fost partasul cultului dezgustator al lui Ceausescu,netinind seama de valoarea sa intrinseca,vor fi pagubiti de adevarurile intelese de el si transmise noua,celor dornici de lumina si adevaruri,fie ele si partiale ,perisabile

  5. Mai „copii”, eu m-am nascut mai tarziu si nu am prins decat doi ani si ceva de gaguri a la Popescu-Dumnezeu si nu pot spune ca m-au afectat direct. Studiez istoria rock-ului romanesc de niste ani buni, din raza mea vizuala multe dintre absurditatile coordonate de cenzorul Popescu sunt niste poante excelente. Dupa ce am citit cate ceva despre (nu si de, e drept) el, mi-am format impresia ca omul si-a urmat cu multa demnitate meseria de tap ispasitor, probabil de aici duritatea extrema a tratamentelor pe care le aplica. Nu pare sa fi fost un om rau, ci doar unul riguros, supus celor in fata carora raspundea. Il admir enorm pentru ca nu terfeleste imaginea lui Ceausescu nici acum, ci da dovada de acelasi respect (pentru asta l-am admirat si pe Paunescu, care mi-e, de altfel, destul de „strain ca fire”) pentru el si pentru Elena Ceausescu. Banuiesc o neutralitate, un sang-froid (de ce nu?) de care multi dintre criticii lui nu pot da dovada in momentul in care il acuza. Ar trebui sa va mai ganditi, furiosilor!

  6. alexandra

    domnule mihalache ma scuzati ca intervin cu o intrebare care nu cred ca si-ar avea loc aici. Dar va rog frumos sa imi raspundeti la urmatoarele intrebari. Dumneavoastra din ce oras din romania sunteti? Pentru ca eu stiu ca pe tatal meu il cheama Mihalache Dan, dar nu il cunosc, si mi-as dori nespus de mult sa il cunosc, daca vreti si sunteti dispus sa imi raspundeti la intrebare va-s fi recunoscatorare. Multumesc la revedere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s